Asociația 21Decembrie 1989

Andrei Crăciun

Vlad Stoicescu

În enigma care a fost şi continuă să rămână Revoluţia, ziariştii străini veniţi în România lui decembrie 1989 au fost primii soli ai democraţiei, întâmpinaţi cu rafale de mitralieră.

EVZ desenează astăzi, în premieră absolută, figurile neştiute ale evenimentelor de atunci: cele ale jurnaliştilor străini răniţi în zilele acelui decembrie, “vinovaţi” pentru că îşi făceau meseria într-o ţară care se trata, după patruzeci de ani de comunism, cu sânge, durere şi lacrimi. Ei, cei care ne cunosc drama pentru că au fost martorii şi victimele ei, vorbesc astăzi, în premieră, publicului românesc.

Au încercat, la mijlocul unei imense minciuni, să arunce puţină lumină asupra unor evenimente cruciale în istoria şi evoluţia estului Europei. România de atunci, văzută prin ochii lor, este una cu care nu ne vom mai întâlni niciodată. Este România ieşită din tunelul dictaturii şi orbită cu totul de lumina libertăţii.

La Timişoara şi la Bucureşti a curs şi sângele lor, marca autentică a ceea ce avea să intre în manuale ca “prima revoluţie transmisă în direct”.

În anul în care celebrăm două decenii de la căderea dictaturii, demersul EVZ este ca o invitaţie la o poză de familie mereu amânată, alături de feţele neştiute ale lui decembrie 1989. Nu sunt eroii lui, ci doar nişte supravieţuitori neştiuţi.

Victime în regatul absurdului

1989 este cel mai mediatizat, dezbătut şi investigat an din istoria recentă a României. Anul revoluţiei şi al căderii comunismului, anul jertfelor umane pe a căror dramă s-au ridicat “salvatorii” eşaloanelor secunde ale dictaturii, anul primelor speranţe după decenii de socialism ştiinţific. Cuvintele n-au fost niciodată suficiente pentru a trasa traiectoria istorică a acelui decembrie de acum douăzeci de ani.

Victime, supravieţuitori, beneficiari, pierzători, români contra români, vina fără vinovaţi şi o revoluţie transformată în lovitură de stat, iar peste toate o imensă nebuloasă într-o ţară în care trecutul a părut întotdeauna mai greu de anticipat decât viitorul – despre toate s-a vorbit în anii ce au urmat lui 1989.

Ei au rămas însă doar nişte eroi uitaţi. EVZ i-a căutat: jurnalişti străini care, pentru a relata “la prima mână” despre prăbuşirea ultimului bastion al comunismului est-european, au fost pe punctul de a-şi suspenda destinele. Poveştile lor par scrise după un scenariu de Pedro Almodovar, prinse prin fire invizibile, intersectându-se într-un amalgam de bine şi rău, legându-se ca într-un şir infinit de alte şi alte istorii ale jurnaliştilor veniţi pe “frontul” românesc din 1989.

Reconstituim astăzi nu doar două poveşti, ci o întreagă lume filtrată prin ochii celor pentru care “comunism” sau “libertate” aveau înţelesuri definibile. John Tagliabue şi John Daniszewski sunt doar două nume din rândul celor care au predat primele lecţii de democraţie în România lui decembrie 1989.

ÎN “TRIUNGHIUL DE FIER”

O Revoluţie care nu se poate rata

John Tagliabue era în 1989 corespondentul ”New York Times” la Varşovia. Într-o Europă de Est în care regimurile comuniste se prăbuşeau paşnic unele după altele, România era ultimul bastion al rezistenţei încrâncenate şi violente. O ţară cât o enigmă imensă, condusă de ultimul dictator stalinist al continentului şi peste toate zvonul neconfirmat al unei revolte de proporţii soldate cu zeci de mii de morţi. După toate datele, John avea la doar o mie de kilometri distanţă cel mai fierbinte subiect de presă al sfârşitului de an.

“La vremea respectivă, eram conectat la evenimentele din Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est şi Ungaria. România îmi stătea doar în colţul ochiului, aşa că nu ştiam cu certitudine peste ce voi da aici. Un lucru era sigur – Ceauşescu avea o reputaţie teribilă, jurnaliştii chiar vobeau atunci de “triunghiul de fier” format din Berlinul de Est, Praga şi Bucureşti, capitalele ţărilor unde schimbării i se opunea cea mai feroce rezistenţă”, îşi aminteşte ziaristul.

Astăzi, retras de câţiva ani la Paris, John Tagliabue mai scrie ocazional pentru prestigiosul cotidian american şi, după cum ne spune, se bucură de viaţă. Nimic ieşit din comun: după şapte operaţii în urma glonţului care i-a pătruns în spate la Timişoara în noaptea lui 23 decembrie 1989, Parisul poate să fie pansamentul necesar. De fapt, John Tagliabue nu e obişnuit să se plângă. Recunoaşte fără nicio ezitare că nu ar fi ratat Revoluţia română pentru nimic în lume, deşi, prin cea mai crudă ironie a destinului, nu a apucat să scrie atunci nici măcar un rând despre evenimente.

Plus sunetul rafalelor de armă

“Terorişti libieni”. Acestea sunt primele cuvinte pe care John Tagliabue le-a auzit pe 23 decembrie 1989, la trecerea graniţei spre destinaţia finală din imaginaţia sa, Timişoara. Tocmai intrase într-o ţară despre care nu ştia mai nimic. România era, cu adevărat, o fortăreaţă prăbuşită cu sute de culoare întortocheate şi reci. Peste tot, întuneric şi teamă. Plus sunetul ocazional al rafalelor de armă, venind de niciunde, ducându-se spre nicăieri.

Patru jurnalişti străini aleargă într-un Peugeot cu două uşi pe drumuri părăsite spre o lume apocaliptică. “Îmi amintesc că am întâlnit în drumul spre Timişoara o mulţime de baricade, păzite de soldaţi, dar mai ales de civili înarmaţi cu puşti de vânătoare. Când auzeau că suntem din Vest, ne întâmpinau cu căldură şi adesea ne implorau să coborâm din maşină pentru a face fotografii cu ei”.

România era o ţară cu oameni disperaţi şi caricaturali, care simţeau pentru prima dată aerul libertăţii. O realitate butaforică îi lua loc alteia, într-o lume în care violenţa era exaltată la fiecare colţ de drum. Pentru John Tagliabue, România a fost la câţiva milimetri de a-i fi fatală.

LA TERAPIE INTENSIVĂ

Semi-conştient într-o lume fără antibiotice

Seara lui 23 decembrie 1989. Trei maşini se îndreaptă spre Timişoara, venind dinspre Arad. În două dintre ele se află jurnalişti. România e o baricadă informaţională, cu veşti puţine şi contradictorii perforând graniţa regatului căzut al lui Ceauşescu. În a treia maşină, un etnic german se întoarce după ani de zile acasă. Familia îl aşteaptă cu veşti bune: dictatorul a fugit cu un elicopter. Nimic nu este însă sigur.

“Teroriştii” sunt peste tot, iar neîncrederea generală e la cote maxime. Timpul trece pe repede înainte pentru toată lumea. John Tagliabue trebuie neapărat să ajungă la Timişoara, “leagănul” unei revoluţii despre care nimeni nu poate spune unde se îndreaptă. Din senin, fatalitatea loveşte: “La marginea Timişoarei, cineva a deschis focul asupra noastră cu un pistol-mitralieră. Un glonţ a trecut prin uşa maşinii, intrându-mi direct în spate. Doar eu am fost rănit, iar maşina grav avariată”, îşi aminteşte Tagliabue.

John are noroc. În apropiere se află o baricadă a armatei, iar soldaţii îl duc la spital. Este operat de şeful secţiei de chirurgie, doctorul Petru Rădulescu, cel pe mâna căruia avea să mai intre de câteva ori în săptămâna petrecută în spitalul timişorean. Semi-conştient, la Terapie Intensivă, Tagliabue e suspendat parcă la marginea lumii: priveşte ore în şir pe geamul din capătul camerei de spital, la blocurile părăsite şi sfârtecate de gloanţe, cu sentimentul unei terori permanente – că în orice moment, bărbaţii înarmaţi de afară vor pătrunde în spital şi vor ucide.

“Am făcut rapid septicemie, pentru că spitalul nu avea antibiotice să mă trateze”, ne aminteşte Tagliabue de ceva trimis în subsolul uitării – penuria teribilă din spitalele comunismului muribund. Alternativă nu există: fie e scos rapid din România şi tratat corespunzător, fie moare. Petru Rădulescu face toate demersurile necesare, iar John este dus la München chiar în “buza” lui 1990. Urmează alte operaţii, o lungă convalescenţă şi întoarcerea în Statele Unite, cam în aceeaşi perioadă în care minerii descind la Bucureşti pentru un curs intensiv de democraţie originală.

DUPĂ 20 DE ANI. John Tagliabue, la două decenii de la Revoluţie

“Cred că jurnaliştii lucrează pentru tot felul de motive, unii pentru idealuri, alţii pentru adrenalină. Eu am fost foarte norocos, dacă glonţul mi-ar fi trecut un milimetru mai aproape de coloana vertebrală aş fi fost mort. Îmi amintesc nesiguranţa acelor zile de parcă totul s-ar fi petrecut ieri. Principalul meu gând era: oare voi supravieţui?”
John Tagliabue, jurnalist la ”New York Times”

EVZ.ro

15.05.2009