Asociația 21Decembrie 1989

Andrei Crăciun

Vlad Stoicescu

(continuare)

EVZ redescoperă fotografiile care nu mai încap în albumele anului 1989. Protagoniştii lor au încă în memorie România.

John Daniszewski lucra în 1989 pentru Associated Press. Izbucnirea revoltei de la Timişoara şi cocktailul ei jurnalistic exploziv – poporul împotriva dictatorului cel mai ciudat din estul Europei – l-au atras ca un magnet. A decis că trebuie să ajungă în România, împins şi de inconştienţa generică a oricărui reporter de război: “Sincer, mă aşteptam la demonstraţii de masă şi la o rezistenţă slabă din partea autorităţilor, în niciun caz la baia de sânge şi la confuzia acelor zile”.

Daniszewski avea să afle curând, imediat după trecerea graniţei, că aşteptările sale proiectaseră o ţară care, de fapt, nu exista. Descinderea în România era ca o coborâre în infern. Rafale interminabile de mitralieră şi o violenţă latentă pândeau prin întunericul nesfărşit al oraşelor. John îşi aminteşte pregnant astăzi că mulţi dintre cei pe care i-a întâlnit atunci se gândeau cu groază la un scenariu de apocalipsă: raiduri aeriene comandate de Ceauşescu. Ca o consecinţă, Daniszewski a rămas pe retină cu imaginea unei Românii în care totul se făcea “în orb”, pe întuneric. Inclusiv, condusul pe timp de noapte.

„American? Tu eşti cu noi!”

Daniszewski ştia sigur un lucru: că nu ştie nimic despre România. Când a aterizat la Belgrad, a închiriat o maşină şi a plecat ţintă spre graniţă, cu speranţe puţine că va reuşi să intre. Trecutul recent nu-l încuraja: anterior, în multiple ocazii, Bucureştiul îi refuzase viza. “La o benzinărie m-am întâlnit cu un jurnalist sârb, Ljuba Pajic, care cunoştea zona. L-am luat cu mine. La graniţă ne-au întâmpinat câţiva vameşi băuţi care purtau banderole pe braţ în culorile naţionale. Ne-au lăsat să intrăm după un control sumar. „American? Tu eşti cu noi!”, spunea unul dintre ei”.

Autoritatea regimului se prăbuşise cu totul chiar şi în ochii celor care, după calculele dictaturii, ar fi trebuit să protejeze patria de privirile curioşilor. Drumul până la Timişoara a fost, atunci, ca o paradă a speranţei. Grupuri de ţărani oprind constant maşina, fluturând steagurile “eliberate” de stema comunistă, strigă şi astăzi în amintirile lui Daniszewski: “Ceauşescu kaput! Ceauşescu finito”.

FRICĂ, DOAR FRICĂ

De veghe într-un lac de sânge

22 decembrie 1989. Timişoara. Sirenele sună intermitent, fără ca cineva să ştie cu exactitate ce anunţă. O tensiune ciudată pluteşte în aer, într-un oraş catapultat la mijlocul unui război civil. Maşinile circulă cu luminile închise, sub avertismentul strigat al străzii că un raid aerian devastator este iminent. În oraşul care apăsase butonul revoltei, peste tot miroase a frică, o frică teribilă. Şi siluetele ameninţătoare ale tancurilor, desenând umbrele terorii pe străzile Timişoarei.

În căutarea altor jurnalişti străini, Daniszewski şi Pajic opresc la Hotelul Timişoara. Atmosfera nu mai e deloc atât de prietenoasă. Într-un hol întunecat, ambii jurnalişti sunt percheziţionaţi de câţiva tineri nervoşi înarmaţi cu bâte şi cuţite. Aerul e greu, aproape irespirabil. Într-un colţ, Daniszewski vede un bărbat care se sprijină cu greu de braţul prietenului său. În picior are o gaură imensă. Sângele curge necontenit.

Rafalele armelor îi trimit pe toţi în indiferenţă. Nimeni nu e dispus să iasă pentru a veni cu o ambulanţă. Într-un final, o maşină trage în faţa hotelului, iar victima e urcată cu greu. Daniszewski şi ziaristul sârb îi urmează, cu luminile închise, pe străzile pustii. La spital, doctorii sunt obişnuiţi cu fluxul continuu de răniţi. Bărbatul împuşcat este trimis direct la operaţie. Din când în când, rafalele mai puternice de mitralieră îi obligă pe toţi să se arunce la podea.

John Daniszewski reuşeşte totuşi să aţipească în hol. Îl apasă însă un gând greu: ştie că victima adusă la spital este fotojurnalistul francez Jacques Langevin. Primul rănit al Revoluţiei văzut de ziaristul Associated Press era, ironic, tocmai un coleg de breaslă.

MOARTEA E BLÂNDĂ

La câţiva centimetri de inimă

Pe 23 decembrie 1989, destinul lui John Daniszewski avea să se întâlnească, în suferinţă, cu cel al lui John Tagliabue. Doi jurnalişti americani căzuţi în aceeaşi noapte pe “frontul” românesc, la Timişoara. Reporterul Associated Press îşi aminteşte: “Căutasem toată ziua un post telefonic internaţional, să transmit informaţiile. Spre seară, centrul oraşului se liniştise, totul părea calm. Am părăsit clădirea hotelului, dar dintr-o dată a început să se tragă. Ne-am retras în maşină şi am demarat în direcţia opusă. În altă maşină, doi jurnalişti italieni veneau după noi. Ceea ce a urmat a fost un coşmar”.

Într-un oraş aproape selenar, patru ziarişti străini încercau să fugă de inamicul invizibil. Şi la fiecare viraj, la fiecare colţ de stradă, alte rafale izbucneau într-o simfonie teribilă. Maşinile mergeau spre nicăieri. “Am intrat într-o intersecţie şi, din cauza întunericului, am realizat doar în ultimul moment că nişte oameni ridicaseră acolo o baricadă, un fel de punct neoficial de control.

Am reuşit să frânez în ultima clipă şi am văzut doar gurile de mitralieră cum se “aprind”. Totul s-a petrecut într-o secundă, înainte să am timpul de a recţiona. Uneori, îmi amintesc totul în slow motion: maşina oprindu-se, armele, siluetele oamenilor din spatele baricadei, geamurile maşinii împrăştiindu-se peste tot în jur. Eram terifiat, iar astăzi sunt încă surprins că am supravieţuit”.

John Daniszewski a “primit” primul glonţ în partea superioară a braţului stâng, la doar câţiva centimetri de inimă. Al doilea i-a perforat scalpul, fără însă a-i penetra cutia craniană. Un noroc fantastic, aveau să-i spună mai târziu doctorii. Până la ambulanţă mai era însă o veşnicie. Atacatorii, unii îmbrăcaţi în civil, alţii în uniforme militare, au ieşit din spatele baricadei improvizate şi au început să-şi lovească victimele.

Ljuba Pajic, jurnalistul sârb, a fost bătut până la inconştienţă – e drept, nu fusese lovit de gloanţe. În cealaltă maşină, italienii primeau acelaşi tratament – unul dintre ei scăpase neatins de focul armelor, dar primea corecţia necesară, celălalt era grav rănit, un glonţ atingându-l în piept. Numele lui: Pasquale Modica, fotojurnalist Italian.

VARIANTA ALB-NEGRU. Ziaristul american John Daniszewski, în urmă cu douăzeci de ani: cu cărare, mustaţă si cravată subţire

“În cele două zile petrecute în spitalul din Timişoara, am auzit chiar focuri de armă în clădire. Mi-a fost frică gândindu-mă că Securitatea va câştiga şi ne va omorî pe toţi. Eram izolat de orice persoană cunoscută. Nu puteam lua legătura cu nimeni. În ziua de Crăciun, când un diplomat sârb a aranjat transferul meu la Belgrad, m-am simţit uşurat”
John Daniszewski, jurnalist Associated Press

VIAŢA SE PIERDE ÎN DOSAR

România i-a trecut în rândul morţilor

Dosarul 443/P/1991 deschis de Procuratura Militară din Timişoara conţine cinci nume şi câteva poveşti cu gloanţe şi sânge. Toate au un numitor comun: e vorba de jurnalişti străini împuşcaţi în nebunia generală care a urmat după 20 decembrie 1989 – Tagliabue, Daniszewski, Langevin, Modica şi Sajan. Niciunul n-a fost însă ucis, aşa cum eronat indică datele din dosar.

– Jacques Langevin a scăpat cu o cicatrice pe piciorul stâng, după ce făcuse imprudenţa de a se aventura, pentru câteva fotografii, în Piaţa Operei din Timişoara. John Daniszewski l-a găsit incapabil să se mişte şi având nevoie urgentă de spitalizare, într-un colţ întunecat al Hotelului Timişoara. Ani mai târziu, Langevin avea să fie acuzat în procesul intentat fotografilor implicaţi în accidentul care a provocat moartea Prinţesei Diana.

– Pasquale Modica a fost împuşcat în torace, în acelaşi atac armat în care a „căzut” şi John Daniszewski. Avea 39 de ani şi era unul dintre cei mai cunoscuţi fotoreporteri de război italieni. A scăpat ca prin minune cu viaţă şi s-a decis să renunţe la adrenalină. Astăzi, Pasquale face încă fotografii. Nu mai merge însă pe front, ci pe stadioane, la concerte.

– Zeljko Sajan este reporterul sârb alături de care a fost evacuat John Daniszewski spre Belgrad, pe 26 decembrie 1989. Sajan fusese împuşcat pe 23 decembrie, spre miezul nopţii, în faţa Hotelului Timişoara.

EVZ.ro

15.05.2009