Asociația 21Decembrie 1989

Este inexplicabil cum, la două decenii de la căderea zidului Berlinului, clasa politică a Europei are încă masive rezerve să intenteze proces, fie şi simbolic, ultimei dominaţii totalitare care a divizat mai bine de jumătate de secol continentul nostru şi a costat viaţa a milioane de europeni. Evident, nu mai putem spera în 2009 la un proces precum cel de la Nürnberg făcut naţional-socialismului. În primul rând, modelul justiţiei învingătorilor (die Justiz der Sieger) este inaplicabil în cazul nostru din simplu fapt că nu ştim cine, de fapt, a „învins”. Cunoaştem mult mai bine cine a pierdut. În al doilea rând, un eventual demers juridic aplicat comunismului generic este controvers discutat în mediile de specialitate. Procesul de la Nürnberg nu a făcut şcoală, adică nu a dus la instituirea acelui tribunal internaţional la care visa acuzatorul-şef american Robert Houghwout Jackson. Opoziţia a venit chiar din partea Statelor Unite, deloc dispuse să accepte o jurisdicţie străină de pildă asupra trupelor sale antrenate în teatre de război de-a lungul şi de-a latul lumii. Până azi, avem aşadar doar succese parţiale precum Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Yugoslavie sau cel pentru genocidul din Ruwanda, însă nu şi un consens tehnic de bază. În absenţa mecanismelor de judecată nemijlocită şi a unei voinţe politice, ce rămâne de făcut în cazul comunismului şi a crimelor acestuia se concentrează la nivel simbolic. Ceea ce este pentru unii prea puţin, în timp ce pentru alţii prea mult, însă în niciun caz prea târziu. Graţierea tacită a făptaşilor nu trebuie să ne împiedice să pledăm pentru stabilirea vinovăţiei regimului pe care aceştia l-au slujit şi astfel să învăţăm pentru viitor cum se pot evita astfel de tragedii.

În acest demers mai curând etic se înscrie un act normativ care a stârnit puternice reacţii cu puţin timp înainte de adoptarea Rezoluţiei 1481/2006. Este vorba despre „Declaraţia de condamnare a regimului de ocupaţie comunist totalitarist instaurat în Letonia de către Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”, adoptată de Parlamentul de la Riga la 15 mai 2005. Textul denunţă perioada (1940-1990) cât ţara a făcut parte din URSS drept una de ocupaţie, constată numărul mare de victime ale acestei perioade, procesul de alienare culturală şi identitară promovat de comisarii sovietici, furtul masiv al resurselor naturale şi injustiţiile de tot felul produse timp de jumătate de secol. Declaraţia apelează la Rusia să îşi deschidă arhivele referitoare la perioada în chestiune, să înapoieze bunurile înstrăinate şi să despăgubească victimele ocupaţiei sau familiile acestora. Pentru a nu lăsa impresia unei atitudini vindicative unilaterale, acelaşi document propune înfiinţarea unei comisii internaţionale de studiere a dominaţiei comuniste în Letonia. Cum se poate bănui, reacţia Moscovei nu a fost pozitivă, acuzaţia că statele baltice – o declaraţie similară a fost făcută şi de Parlamentul estonian – vor să rescrie acum istoria fiind completată de înăsprirea sancţiunilor economice şi energetice. Să nu uităm că problematica învecinării statelor baltice cu marele şi periculosul imperiu de la Răsărit este deosebit de complexă şi sensibilă, prezenţa în Letonia, Lituania sau Estonia a unor puternice minorităţi ruse (a căror cetăţenie este încă parţial incertă) şi influenţa încă mare a Rusiei fiind în centrul unor dezbateri politice şi culturale în plină desfăşurare. Un rol nefericit în acest conflict, mai ales în Estonia, îl joacă şi Biserica Ortodoxă prin prezenţa celor două jurisdicţii concurente (Moscova versus Constantinopol). Din păcate, situaţii similare – marcate de amestecarea sistematică a argumentelor etnice, politice, culturale şi ecleziale – se întâlnesc şi în Ucraina sau în Moldova.

Gestul Seimului de la Riga trebuie înţeles în contextul mai larg caracterizat întâi de toate de lipsa de tact a Rusiei atunci când se raportează la propria istorie în comunism şi după aceea. Cuvintele premierului Vladimir Putin la comemorarea recentă (septembrie 2009) a celor 70 de ani trecuţi de la declanşarea celui de al doilea război mondial sunt aici sugestive. Amintind de jertfele Rusiei în lupta cu Germania hitleristă, Putin s-a pronunţat fără echivoc împotriva tendinţelor actuale de a rescrie istoria şi de a face din Rusia un vinovat. Pe scurt spus, atitudinea marii majorităţi a clasei politice ruse, dar şi a populaţiei, faţă de o eventuală „responsabilitate” sau chiar „culpabilitate” diferă radical de percepţia celorlalte naţiuni est-europene asupra injustiţiilor provocate direct de ocupaţia sovietică sau ulterior de regimurile instaurate sub protecţia Moscovei. Eliberarea de sub dominaţia hitleristă îşi pierde în această viziune semnificaţia pozitivă prin faptul de a fi fost urmată de dictatura comunistă. Acest fapt explică de ce afectul anti-comunist este inseparabil de cel anti-rus, ceea ce mai departe explică de ce căderea comunismului a fost secondată de suspendarea comunicării cu un spaţiu care rămâne însă pe mai departe un important jucător geopolitic şi economic. Abia acum, la două decenii de la căderea comunismului, are loc o adevărată re-descoperire a Rusiei de către vecinii ei traumatizaţi.

Un alt aspect pe care nu putem să îl pierdem din vedere şi care ne ajută să înţelegem miza Declaraţiei de la 15 mai 2005 este legat de ritmul lent şi sinuos al problematizării chestiunii comuniste în postcomunism. Amânarea instituirii unui cadru internaţional, din raţiunile prezentate deja, obligă statele care doresc să îşi lămurească pentru sine capitolul dureros al perioadei comuniste să iniţieze la nivelul lor propriu o serie de comisii, să finanţeze institute de cercetare şi să producă acte politice simbolice şi legislative care vin practic să umple un gol ce ameninţă să devină din ce în ce mai mare şi să dea astfel măsura cinismului unei clase politice insensibile la traumele colective. Dacă tot nu se mai pot aplica măsuri juridice precum lustraţia, dacă tot ştim din ce în ce mai în detaliu cum regimul a desfigurat relaţiile dintre noi şi dacă tot nu se mai poate spera la o reparaţie materială a unor pagube fără preţ, măcar să recunoaştem că ceea ce s-a întâmplat nu este ceva firesc, că deceniile de după război au fost orice altceva dar nu un model. Din această perspectivă a nevoii de a încheia o pagină de istorie traumatizată spunându-i pe nume poate fi văzută şi înfiinţarea la Bucureşti a Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii din România al cărui Raport final, receptat public în felurite moduri, a servit drept bază Declaraţiei de condamnare a regimului comunist de către Preşedintele României în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, la 18 decembrie 2006.

Condamnarea regimului comunist pleacă de la constatarea naturii sale abuzive: „Pentru cetăţenii României, comunismul a fost un regim impus de un grup politic autodesemnat ca deţinător al adevărului, un regim totalitar născut prin violenţă şi încheiat tot prin violenţă. A fost un regim de opresiune, care a expropriat poporul român de cinci decenii de istorie modernă, care a călcat în picioare legea şi a obligat cetăţenii să trăiască în minciună şi frică.” Şeful Statului subliniază că este vorba despre o condamnare bazată pe cercetare istoriografică: „Comisia Prezidenţială a fost înfiinţată în aprilie 2006, ca un răspuns la cererile societăţii de asumare şi condamnare a trecutului totalitar. Am considerat necesară constituirea Comisiei tocmai pentru a fundamenta intelectual şi moral actul de condamnare. Nu am dorit o simplă repudiere formală a trecutului comunist, la nivelul unor declaraţii de complezenţă. O asemenea condamnare ar fi fost neconvingătoare. Am cerut Comisiei o analiză riguroasă a componentelor sistemului totalitar, a principalelor instituţii care au făcut posibilă această tragedie, precum şi a personalităţilor implicate decisiv în sistem.” După ce trece în revistă principalele etape ale perioadei comuniste cu al său cortegiu de abuzuri, injustiţii şi crime, instrumentate de către Securitate, Declaraţia de condamnare a comunismului în România fixează în cinci puncte acţiunile politice catastrofale ale dictaturii: „(1) abandonarea intereselor naţionale prin servilism în relaţia cu URSS, după impunerea guvernului-marionetă condus de Petru Groza (6 martie 1945). În felul acesta a debutat o perioadă care a dus la întârzierea istoriei noastre cu câteva decenii; (2) anihilarea statului de drept şi a pluralismului prin înscenări şi fraude, mai ales după furtul alegerilor din noiembrie 1946; (3) distrugerea partidelor politice şi a continuităţii constituţionale a statului român, prin abdicarea forţată a Regelui Mihai; (4) sovietizarea totală, prin forţă, a României, mai ales în perioada 1948-1956 şi impunerea, sub numele de «dictatura proletariatului» a unui sistem politic despotic, condus de o castă profitoare, strâns unită în jurul liderului suprem; (5) politica de anihilare a unor întregi categorii sociale în numele luptei de clasă.”

Numărul victimelor regimului comunist în România este estimat de către Raportul final, cifre preluate şi în Declaraţie, undeva între jumătate de milion şi două milioane. Fiind vorba despre compatrioţii sau chiar rudele noastre, ai celor care trăim la finele a două decenii de la 1989, aceste date sunt cutremurătoare. Brusc, discuţia despre crimele comunismului devine cât se poate de concretă, palpabilă, iar interogaţia etică, cine se face vinovat, mai presantă. Fără să răspundă la această întrebare, Declaraţia de la finele lui 2006 are meritul de a conştientiza dimensiunea grozăviei de care ne despart doar douăzeci de ani. În fine, după ce aduce un omagiu celor care au luptat, în ţară sau în exil, împotriva dictaturii comuniste din România şi propune o serie de iniţiative menite să menţină memoria acestora vie şi să repare moral nedreptăţile încă persistente, Declaraţia explică sensul delimitării de comunism pentru democraţia postcomunistă, aceasta neputând ajunge la măsura omului dacă uită lecţia terorii şi a umilinţei la care un stat confiscat de o ideologie totalitară îşi supune proprii cetăţeni. Măcar şi pentru această funcţie pedagogică, îndreptată spre trecut şi viitor în egală măsură, astfel de gesturi pur simbolice merită să fie făcute.

Text publicat în Tribuna 177 (2010), p. 23