Asociația 21Decembrie 1989
Are cuvântul Dan Voiculescu, se pregăteşte Ion Iliescu?
Crişan Viorel Atanasiu
27 octombrie 2014, 10:50
Întrebare de pus candidaţilor la preşedenţie: „Cum veţi gestiona, în calitate de preşedinte, problema responsabilităţii domnului Ion Iliescu în ceea ce priveşte evenimentele care au compromis şi au întârziat transformarea revoluţionară a României după 21 decembrie 1989?”
Mă refer la victimele de după 22 decembrie 1989, la Mineriadele din anii 1990 şi 1991, la comportamentul statului român faţă de Regele Mihai în anii 1990 şi 1991. Nu folosesc cuvîntul „vinovăţie”, ar fi treaba justiţiei să analizeze şi să stabilească asta în măsura în care, vreodată, ar deschide dosare, ar defini cauzele şi ar audia martori. Cînd? În curînd s-ar putea să fie prea tîrziu. Ar putea să dispară pricina, capetele de acuzare, se uită, se prescriu, deasupra se adună alte dosare, mai proaspete, mai scandaloase…În curînd s-ar putea să dispară împricinatul… În curînd s-ar putea să dispară şi martorii… şi, cu ei odată, acuzatorii. În mod paradoxal, însă, morţii nu vor dispărea! Numele lor scrise pe cruci vor întuneca de fiecare dată aniversările/comemorările „Revoluţiei din decembrie 1989” ca şi anul acesta, ceea ce pot numi TRISTUL JUBILEU.
Fac parte dintr-una din generaţiile care, în 1990, prindeau ultimul vagon al trenului schimbării. Aveam 48 de ani. Pentru unii, mai vîrstnici, era prea tîrziu să mai spere, ca noi, că „în 3 sau 5 ani o să fie şi la noi ca în Austria”. Pentru alţii, mai tineri, de-abia începea calvarul. Sau ascensiunea. Noi n-aveam atât timp la dispoziţie. Nu voiam să aşteptăm cei 20 de ani proorociţi de Brucan. Nouă ne trebuia viteză. În trenul ăla întîrziat, ne-am luptat cu morile de vînt, am bătut cîmpii, ne-am entuziasmat, ne-am deprimat, ne-am revoltat, am îmbătrînit dar nu ne-am resemnat. La manetele trenului (care acum sînt numite butoane), cocoţat pe cel mai înalt scaun, tătucul a stat cu piciorul pe frână.
De ce a făcut asta? Pentru ca să-şi consolideze poziţia de preşedinte autoproclamat „cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă”, ales, reales şi iar ales. N-a fost „unul dintre noi”, nici „unul pentru noi”. A fost pentru el. Pentru cel „sărac şi cinstit”. Da dom-le sărac! Da dom-le cinstit! Dar ambiţios, invidios, resentimentar, egocentric, orgolios, îndoctrinat, încremenit în proiectul comunist. Captiv în năvodul celor ce l-au propulsat şi l-au susţinut pentru ca să le asigure protecţie, să le ţină pavăză. Pe spinarea noastră, a celor care mai puteau prinde ultimul tren şi pe care ne-a ţinut pe loc, întîrziaţi timp de 11 ani! Şi nu numai pe minoritatea care a strigat „Jos Iliescu” ci, mai ales, pe spinarea majorităţii, în numele căreia, chipurile, vorbea, cei 85% din 20 mai 1990, şi pe ăia i-a ţinut pe loc, le-a confiscat munca, proprietatea de stat socialistă, părţile sociale, cupoanele, valorile alea mici ce-i făceau încrezători, le-a confiscat speranţele de au ajuns să creadă că „era mai bine pe timpul lui Ceauşescu”. Nu poţi acuza pe cineva pentru trăsăturile de caracter, dar poate fi acuzat pentru fapte.
Văd pe stradă un afiş: „25 de ani degeaba!” Nu pot fi de acord. Nimeni, în sinea lui nu vrea să accepte că a pierdut 25 de ani! N-au fost degeaba. Dar n-au fost, nici pe departe, cum ne aşteptam şi cum meritam. S-au irosit oportunităţi economice, politice, geo-politice, culturale şi de imagine, s-au irosit tradiţii industriale şi agricole, tradiţii istorice şi, nu în ultimul rînd, jertfele de sînge,
Jertfe de sînge? Nu, dom-le, ăia nu s-au jertfit, ăia au fost ucişi! Carne de tun, de pistol – mitralieră, la foc automat, la foc cu foc. La ordin. Nu, nu s-a semnat niciun ordin. Nu s-a semnat niciun proces verbal. Din spatele uşilor închise, ordinele s-au dat în şoaptă, însoţite de priviri semnificative şi complice. Nu se vor găsi documente, oricît s-ar scormoni prin arhive.
Cel despre care vorbesc n-a fost omul providenţial şi cu calităţi excepţionale care ni s-a prezentat în seara zilei de 22 decembrie 1989.
A considerat că i se cuvine puterea: în FSN, în CPUN, în FDSN, în PDSR, la Cotroceni…
A considerat că i se cuvine insulta: golani, elemente declasate, fascişti, măi animalule, arogant, prostănac, cîrlan…
A considerat că i se cuvine trădarea: Timişoara, Victor Atanasie Stănculescu, Petre Roman, Miron Cozma, partidele istorice, democraţia (originală), Coposu (jos!), revoluţionarii adevăraţi, Regele, ţara întreagă (printr-un tratat cu un URSS muribund)
A considerat că i se cuvine iertarea – pentru toate acestea…
Vine o vreme cînd se cuvine căinţa.
A venit vremea cînd se cuvine ispăşirea.
Fără sînge, fără cătuşe, fără gratii dar, pînă la urmă, nu se cuvine să rămînă cu cazierul nepătat.
Să nu îndrăznești să mori, Ion Iliescu!
Tovarășe Iliescu, spre deosebire de cei care-ți doresc moartea, eu îți doresc să trăiești mult și bine. Atâta cât e nevoie ca să vezi cum ți se dărâmă construcția ”comunismului cu față umană”, respective încrengătura mafiotă de șpăgi și jaf la drumul mare pe care tu ai permis-o, incurajat-o și la care tu, Ion Iliescu, ai pus piatra de temelie.
Săracule cinstit, știu că ești criminal din convingere. Știu că atâta vreme cât vei trăi, o vei face cu speranța că România nu putea fi altceva decât o slugă a Rusiei, că România nu poate fi decât vasalul Moscovei, indiferent cine ar conduce-o, că România nu poate supraviețui altfel decât ca satelitul Maicii Rusii. Și mai știu că suferi, Ion Iliescu… Suferi pentru că vezi cum ți se dărâmă
șandramaua cârpită din cărămizi, chirpici, cartoane și bucăți de tablă. Suferi când vezi că mulți dintre români te-au ”mirosit” din clipa în care ai apărut dând din mâini la ”televiziunea liberă”. Suferi pentru că au supraviețuit destui mineriadelor care să-și amintească in fiecare an, in fiecare lună, in fiecare zi, in fiecare oră, in fiecare clipă că tu ești cel care ai asmuțit român contra român. Că tu, cu mâna altora, cu bâta altora, cu bastonul altora, ai mutilat, ai violat și ai ucis.
Săracule cinstit, regreți că au rămas destui părinți care-și plâng copiii răpuși de gloanțe la ”revoluția” ta… Știu că te doare asta dar sper să te doară atât de tare încât regretul că n-ai masacrat mai mulți dintre noi să te țină în viață făcând scenarii despre cum ar fi fost să omori, nu 1000 de oameni, ci 10.000, 1.000.000. Un criminal în serie nu e niciodată mulțumit, întotdeauna vrea mai multe victime, mai multe lacrimi, mai multă durere.
De aceea, Ion Iliescu, eu nu-ți doresc moartea. Îți doresc să trăiești atâta cât să vezi cum șpăgarii, hoții, jefuitorii pe care i-ai crescut, iai încurajat, i-ai protejat, să înfunde pușcăriile și să dea banii înapoi. Îți doresc să trăiești zvârcolindu-te la fiecare Hrebenciuc, la fiecare Cocoș, la fiecare Năstase, la fiecare Niro, la fiecare Andronescu arestat. Să te doară de fiecare dată inima aceea de piatră pe care o ai în pieptul tău de comunist criminal. Să suferi vâzându-ți construcția cum se prăbușește și mai mult de atât, Ion Iliescu, să te doară neputința ta de a distruge România, deși Iadul ți-e martor că ai încercat din toate puterile…
Trăiește, criminalule, trăieşte să vezi cum crimele ți se întorc împotrivă-ți, cum fiecare victimă a ta e răzbunată cu fiecare cărămidă ce cade din ceea ce ai construit. Cu fiecare corupt pedepsit. Mi-ar plăcea să știu că fiecare mafiot închis îți dă o durere în piept, că fiecare condamnare îți pricinuiește o adâncă suferință.
Să nu îndrăznești să mori, Ion Iliescu!
Autor: Angela Tocilă
http://politicstand.com/sa-nu-indraznesti-sa-mori-ion-iliescu/