Asociația 21Decembrie 1989
Ultimul zbor al soţilor Ceauşescu într-o carte document. “Radu cel Frumos”, parola de război care a anunţat Revoluţia din 1989
“Ultimul zbor al soţilor Ceauşescu” este cartea pe care bihoreanul Alexandru Popa a lansat-o, marți după-amiaza, la Biblioteca Judeţeană “Gheorghe Şincai” din Oradea.
Comandorul Alexandru Popa este cel care a transportat trupurile neînsufleţite ale dictatorului şi soţiei sale de la Târgovişte la Bucureşti, în 1989. Cum astfel de întâmplări nu puteau rămâne nerelatate, fostul pilot a ales să aştearnă pe hârtie toate evenimentele trăite în anii în care a făcut parte dion flotila prezidenţială.
A ajuns în flotila prezidenţială în anul 1981, iar primul zbor cu soţii Ceauşescu l-a executat în prima zi de Paşti. Şi tot el a fost cel care a executat ultimul zbor al Ceauşetilor, transportându-le trupurile neînsufleţite de la Târgovişte la Bucureşti.
În decembrie 1989 Alexandru Popa(60 de ani) era comandant de escadrilă de elicoptere la unitatea de aviație de la Boteni. În seara de 17 decembrie 1989, zi de duminică, era acasă împreună cu un bun prieten, comandant al unui regiment de aviaţie şi cu un cumnat de-al său, care venise bunătăţi tradiţionale din Bihor, pentru că mai erau câteva zile până la Sărbătorile de Iarnă. Era veselie şi distracţie, când, la un moment dat, s-a auzit telefonul sunând.
“Radu cel Frumos” vs “Sandu cel urît”
“M-am dus la telefon şi când am ridicat receptorul am auzit : “Radu cel Frumos”. Eu am răspuns pe loc “Sandu cel urât”, crezând că la celălalt capăt al firului este un prieten de-al meu pus pe şotii. Interlocutorul, adică ofiţerul de serviciu, însă a rostit apăsat: “Executaţi Radu Cel Frumos!” În acel moment, mie mi s-au muiat pe loc picioarele” îşi aminteşte comandorul în rezervă Alexandru Popa.
“Radu cel Frumos” era teribila parolă de război, indicativul imperios de alarmare. Dar nu o alarmă de exerciţiu, ci o alarmă reală, de punere pe picior de război.
“Am crezut că România este atacată, este în pericol. Am îngheţat cu toţii, impresionați fiind de grozăvia momentului. Pentru noi sunase goarna războiului. Un asemenea indicativ îngrozitor nu răsunase niciodată în urechile noastre. Am avut totuşi puterea de a verifica autenticitatea indicativului şi i-am comunicat prietenului meu că trebuie să executăm “Radu cel Frumos”. La auzul acestor cuvinte, comandantul regimentului a țâșnit ca un resort în picioare. A sărit la telefon şi a sunat la unitatea sa, întrebând dacă totul este în regulă cu aparatele de zbor. N-am mai auzit apoi nimic, întrucât m-am îmbrăcat fulger şi m-am năpustit pe uşă. Am făcut pe drum jumătate din barem, totul a fost o goană nebună. În acele momente am crezut că se întâmplă ceva foarte grav pentru România şi ardeam de nerăbdare să ajung la unitate şi să aflu” povesteşte comandorul Popa.
În Academia de Inalte Studii Militare făcuse aplicații tactice, pe hartă, în fiecare săptămână, în total peste 100 de aplicații. La fiecare aplicație, în temă se arăta că trupele NATO atacă România pe la granițele cu Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria sau Marea Neagră. Pe la granița cu URSS, astăzi granițele cu Ucraina şi Repulica Moldova, nu aveau voie sa facă exerciții pe hartă, fiindcă în acele zone, li s-a comunicat, că România nu va fi atacată niciodată, drept urmare, nu aveau voie să se pregătească pentru război. Rușii nu îi lăsau nici pe hartă să se pregătească și să presupună, ipotetic, că vor duce lupte terestre sau aeriene la granițele comune cu ei.
“Deșteaptă-te române!”
În dimineața zilei de 21 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a dispus desfășurarea unui miting în Piața Palatului, la care a cerut să ia atitudine cinci reprezentanți ai muncitorilor, după care să ia el cuvântul. În Piața Palatului au fost desfășurate forțe de ordine pentru blocarea pătrunderii grupurilor turbulente si interzicerea părăsirii pieței de către participanții la miting.
După câteva minute din momentul în care Ceauşescu a luat cuvântul, lângă barajele realizate de miliție au apărut grupuri care solicitau să li se permită intrarea în zona mitingului, motivând că s-au pierdut de coloanele muncitorilor din întreprinderile lor și care, după ce au intrat, la un semnal, au început să cânte: “Deșteaptă-te române!,” un vechi cîntec patriotic care fusese interzis din 1947. S-a creat un efect, sonor în acest timp, care a produs panică și a determinat pe unii manifestanți să arunce tablourile, steagurile, lozincile si să încerce a părăsi prin fugă piața. A început răscoala.
“În zorii zilei de 22 decembrie 1989, sângele oamenilor împușcați în zona Sălii Dalles și Intercontinental a fost spălat, pentru a acoperi urmele intervențiilor violente iar sloganurile anticeaușiste de pe ziduri au fost acoperite cu vopsea. Ceaușescu ceruse de trei ori să părăsească clădirea în care se afla. Prima variantă a fost să fie scos prin subsol, însă i s-a comunicat faptul că traseul nu este operațional. Procedura era ca Ceaușescu să iasă direct în TAB și să plece în forță , trăgând foc, chiar omorând oameni. Cu TAB-urile aveau de gând să ajungă la Snagov. Stănculescu a propus a treia variantă, plecarea cu elicopterul și Ceaușescu a fost de acord”, povesteşte Alexandru Popa.
Ceaușescu constată că ordinele date de el sunt executate exact pe dos. În loc ca Piața Palatului să se golească de manifestanți ea se umple. În loc ca trupele să vină în centrul capitalei ele sunt retrase în cazărmi. Este momentul în care îşi dă seama că nu mai conduce el, ci altcineva.
“Disperat, apelează la arma populară și încearcă să se adreseze mulțimii. Își face curaj, uitând că la același balcon fusese huiduit cu o zi în urmă. Stațiile nu mai mergeau. A chemat aghiotantul să-i facă rost de o portavoce. Au ieșit la balcon Ceaușescu, Bobu și Dăscălescu. Elena Ceaușescu a rămas în birou , după perdea, să vadă ce se întâmplă pe balcon . Din balcon Ceaușescu a reușit să spună: “ Tovarași! Mergeți la casele voastre. S-a pregătit o lovitură de Stat, dar vom restabili ordinea. Acum plecați la casele voastre! Este o încercare de lovitură de Stat!” cu o voce tremurândă și cu o față pe care se citea frica. Ceaușescu nici nu a terminat, că au și început să zboare pietre către el. Nu au fost loviți nici el nici ceilalți, dar una dintre pietre a spart geamul și a căzut în birou, pe masă. Speriată , Elena a strigat : ” Nicule, Nicule, hai!”, îşi aduce aminte Alexandru Popa.
Elicopterul, singura scăpare
Din ordinul lui Ceauşescu au fost ridicate în aer patru elicoptere. Deplasarea elicopterelor pe traseu s-a facut separat, urmând ca unul dintre acestea să aterizeze în Piața Palatului pentru a lua la bord cuplul prezidențial.
Imediat după plecarea lor cu elicopterul, generalul Victor Stănculescu a semnat o notă telefonică prin care a dat ordin ca armata să se subordoneze și să execute numai ordinele primite de la ministrul Apararii Nationale.
În dimineaţa acelei zile de Crăciun 1989, în locul farfuriei cu apă şi bănuţi, aşa cum e tradiţia în Bihor, Alexandru Popa primeşte misiunea să se deplaseze cu două elicoptere pe stadionul Ghencea, cu câte patru paraşutişti înarmaţi în fiecare elicopter.
“Am rămas uluit, când am aflat că vom fi însoțiți de parașutiști. Până atunci executaserăm doar misiuni independente. Apoi, când i-am văzut înarmați până-n dinți și la fel de dezorientați ca și noi în ceea ce privește scopul concret al misiunii, am cam băgat-o pe mânecă. Mi-am dat seama că urmează un zbor ciudat. Am zburat cu uşile deschise pentru a se răspunde cu foc la nevoie, paraşutiştii fiind instruiţi din ce unghi să tragă spre a nu lovi elicele şi rachetele cu care erau înarmate elicopterele. Mitraliera de bord era pregătită să răspundă oricărui atac. Stănculescu ne-a precizat să aterizăm în curtea cazărmii din Târgovişte, lângă gară . După ce am aterizat iar pasagerii au coborât din elicopter, a venit la mine un căpitan din acea unitate şi mi-a zis: “Bine că aţi venit să-i duceţi de aici!” Pe cine să ducem? am intrebat eu mirat. “Cum pe cine? Pe soţii Ceauşescu!” mi-a răspuns ofiţerul”, îşi aminteşte Alexandru Popa.
Cazarma era înţesată de tunuri antiaeriene, tancuri, TAB-uri, aruncătoare de grenade, sute de militari în tranşee, pe maşini, pe după arbori, pe acoperişuri. Jos, tuburi de cartuşe trase, mii, zeci de mii de tuburi
“Gândeam în sinea mea: Cum să-i ducem iar la Bucureşti, când am văzut câte victime au fost până atunci şi câte elicoptere doborâte?” M-am retras într-un colţ, am scos din buzunarul de la piept o poză în care erau soţia şi cei doi copii, m-am uitat mult timp cu ochii înlăcrimaţi la ei, i-am sărutat pe rând şi m-am rugat bunului Dumnezeu pentru a nu fi doborât la întoarcere la Bucureşti.
După câteva minute, a apărut un TAB lângă clădire şi din el au coborât Nicolae și Elena Ceauşescu, care arătau foarte schimbaţi și îmbătrâniţi, faţă de cum erau atunci când zburam cu ei în diferite misiuni: vizite în oraşe din ţară, unde la aterizare şi decolare, stadioanele erau pline de persoane de toate vârstele care strigau lozincile binecunoscute, sau la vânătoare” mărturiseşte comandorul. A urmat un proces care a durat mai puţin de două ore.
“A fost împuşcată dragostea a doi oameni”
“Am văzut când au ieşit din clădire Nicolae Ceauşescu iar în urma lui, Elena, legaţi cu mâinile la spate şi încadraţi, fiecare, de câte doi subofiţeri paraşutişti înarmaţi. Eu eram la 25 de metri de acel imobil, lângă elicopter şi am auzit cum Ceauşescu a început să strige: “Trăiască România Socialistă! – Trăiască România liberă și independentă! – Moarte trădătorilor!”, în timp ce erau duşi spre locul execuţiei. Se auzea şi vocea Elenei, dar nu am înţeles ce spunea, fiind acoperită de glasul soţului ei. Am văzut cum subofiţerii care-i încadrau i-au pus cu spatele la zid, s-au retras la 3-5 metri şi au început să tragă în ei , fără niciun ordin, cu pistolul mitralieră pus pe foc automat. Aceste momente, când au fost scoși Nicolae și Elena Ceaușescu din clădire, ducerea lor la locul execuției, strigătul acelor lozinci patriotice și împușcarea lor, nu au fost filmate de cameramanul colonel Baiu, deoarece, a spus el, se terminase banda din aparatul de filmat și exact în minutele acelea a schimbat-o. Când a apărut el, a reușit să prindă fumul care ieșea din beton și peretele clădirii, provenit în urma celor peste o sută de cartușe trase și, ca să se poată apropia de cadavre, a strigat: “Nu mai trage nimeni!” fiindu-i frică să nu fie și el împușcat.
Văzând comportarea soților Ceaușescu pe timpul desfășurării procesului, apoi, ce spuneau când au fost legați la mâini și pe drumul spre zidul morții, nici Gelu Voican Voiculescu nu s-a putut abține să nu afirme: “A fost împușcată dragostea a doi oameni, care s-au iubit toată viața!”
Un medic militar a constatat decesu, după cere, cei doi soţi, au fost înveliţi în foi de cort și urcaţi în elicopter. A urmat ordinul ca elicopterul să decoleze, cu destinaţia Ghencea.
“Până la aterizare, în elicopter era o linişte înfricoşătoare, parcă eram la un priveghi, şi mă aşteptam din clipă în clipă să fim doborâţi de la sol de teroriştii despre care eram intoxicaţi că împânzesc zona, având în vedere persoanele pe care le transportam şi trupurile inerte ale soţilor Ceauşescu”, povesteşte comandorul.
I s-a părut un zbor lung, un zbor în care gândurile zburau şi ele. Şi-a adus aminte de prima misiune cu Ceaușescu la bordul elicopterului. Se întâmpla de Sfintele Paște, în 1981, când Ceauşescu era în plină putere și pe unde mergea, era primit cu flori, aplauze și urale. Acuma executa ultima misiune tot într-o zi de sfântă sărbătoare creștinească, dar cu ei fără suflare, când florile Paștelui au fost înlocuite în chip fatal cu gloanțele înghetațe ale Crăciunului, aplauzele și uralele, cu foi de cort.
“Mă gândeam că în acea zi Sfântă, când omenirea ar fi trebuit să se bucure de naşterea Domnului Iisus Hristos, mie mi-a fost dat să asist la moartea soţilor Ceauşescu şi să transport cadavrele lor la Bucureşti. Atunci am realizat, încă o dată, cât este de mică măreţia omului pe pământ și cât de minunat glăsuiește Eclesiastul: Deșertăciune a deșertăciunilor, toate sunt deșarte…. Altădată zburam cu ei şi lumea era la picioarele lor, iar acum sunt împuşcaţi ca nişte câini. Mi-am pus nădejdea în Dumnezeu, L-am rugat să fie cu mine şi cu toţi românii, să-mi dea puterea să trec cu bine peste acele momente infernale, pe care nu-mi inchipuisem că o să le trăiesc, iar poporului meu să-i dea înţelepciunea de a găsi drumul spre liniște, pace și iertare”, mărturiseşte Alexandru Popa.
Gândurile din timpul acelui zbor nu-i dădeau pace. Ce se va întâmpla cu cele două cadavre, unde vor fi duse? Nu excludea nici varianta ca şi ei, piloţii, care au asistat la uciderea celor doi, să fie lichidaţi.
“La Bucureşti am aterizat tot pe locul de unde decolasem de dimineaţă. Aveam impresia că de atunci se scursese un secol întreg şi că eu îmbătrânisem subit. Îmbătrânisem, dar nu murisem. Pasagerii au coborât. Au apărut un TAB şi un ARO. S-au urcat toţi, iar generalul ne-a spus să rămânem pe loc, fiindcă va veni cineva să ridice coletele, cadavrele, în maximum 30 de minute. Timpul a trecut, dar nu a venit nimeni, în schimb, dinspre unitatea militară situată în apropierea stadionului, începuse să se tragă. La fel şi de la blocurile din apropiere. Ne bântuiau gânduri negre. Eram, firește, martori incomozi. Paraşutiştii au dat jos cele două cadavre şi le-am predat unui căpitan înarmat, care cu o grupă de militari păzea obiectivul, fără a-i spune cine sunt în foile de cort, doar că va veni cineva, trimis de generalul Stănculescu, să le ridice. Am pornit motoarele şi am decolat. La unitate am ajuns teferi, dar într-o stare de epuizare psihică şi fizică îngrozitoare. Nici nu-mi venea să cred că într-o zi, unui biet om îi este dat să trăiască atâta istorie” susţine comandorul Popa.