Asociația 21Decembrie 1989
Revolta de la Brașov din anul 1987 a fost o acțiune de protest împotriva politicilor economice și sociale impuse în RS România de dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu.
Semințele revoluției române din 1989 au fost plantate încă spre sfârșitul anului 1986, pe măsură ce muncitorii români au început să se mobilizeze împotriva politicilor economice ale liderului comunist Nicolae Ceaușescu. Conflicte de muncă spontane, dar limitate ca intensitate, au avut loc în centre industriale majore precum Cluj-Napoca (noiembrie 1986) și platforma Nicolina din Iași (februarie 1987), culminând printr-o grevă masivă în Brașov. Măsurile draconice luate de Ceaușescu implicau reducerea consumului energetic și alimentar, precum și scăderea veniturilor lucrătorilor, conducând spre ceea ce politologul Vladimir Tismăneanu numea „nemulțumire generalizată” și făcând ca România să devină „cea mai vulnerabilă țară din Blocul Estic la o revoluție”. Deși România va fi ultima țară din Europa de Est care se va scutura de regimul comunist, prin Revoluția din 1989, aceasta a avut drept una din cauze volatilitatea socială și economică a țării de la sfârșitul anilor ’80. Revolta de la Brașov reflectă această instabilitate; mai mult, a fost una din primele revolte pe scară largă împotriva regimului ceaușist.
Localizat în partea sud-estică a Transilvaniei, Brașovul era unul din cele mai dezvoltate centre industriale urbane, cu mai mult de 61% din forța de muncă angajată în industrie. O clasă muncitoare bine pregătită se formează în perioada anilor ’60 prin strămutarea forțată de către guvernul comunist a mii de țărani moldoveni pentru operarea fabricilor brașovene. În anii următori Brașovul devine unul din cele mai puternice centre muncitorești din țară, aici dezvoltându-se platforme industriale mamut precum Rulmentul Brașov, IAR Ghimbav,Tractorul Brașov sau Steagul Roșu. Muncitorii din aceste uzine au fost relativ privilegiați în perioada industrializării forțate începute sub Ceaușescu; ei beneficiau de servicii sigure, locuințe asigurate de întreprinderile la care lucrau, încadrarea în muncă a soțiilor și venituri ceva mai mari decât în alte părți din țară. Prin urmare, declinul industrial din România și restul Europei de Est de la mijlocul anilor ’80, marcat de scăderi de venituri și disponibilizări, a lovit Brașovul și lucrătorii acestuia în mod special.
În 1982, Nicolae Ceaușescu inițiază un plan de reducere a datoriilor externe ale României. O parte din banii care până atunci erau destinați producerii și distribuirii de produse alimentare a fost redirecționată pentru plata datoriilor pe care țara le avea către creditorii externi, în special către Occident. Acest lucru a condus în scurt timp la colapsul total al pieței produselor de larg consum din România, și implicit din Brașov. În această situație, statul a raționalizat alimentele și bunurile de consum, conducând la cozi lungi pentru produsele de bază. În acest mediu de prăbușire economică și de împuținare dramatică a alimentelor a izbucnit revolta de la Brașov, în data de 15 noiembrie 1987.
Primele proteste au început practic pe 14 noiembrie 1987, la Secția 440 „Matrițe” a întreprinderii de autocamioane Steagul Roșu. Era zi de salariu, iar muncitorii au primit doar jumătate din bani. Pe fluturașii de salariu, în dreptul rubricii „Rețineri” era scris cuvântul „social”. Fără să fie organizați dinainte, muncitorii au decis să nu mai lucreze, iar schimbul de noapte nici nu a pornit utilajele. Oamenii au încercat să obțină răspunsuri de la conducerea întreprinderii, însă șeful de secție din acea noapte i-a tratat cu dispreț și a anunțat conducerea administrativă despre întreruperea lucrului abia la ora 5 dimineața. La ora 7.00 au sosit și muncitorii din schimbul I, așa că starea de agitație și protestele s-au amplificat. Muncitorii au spart geamurile sediului administrativ al uzinei, iar în jurul orei 8.00 circa patru mii de muncitori erau adunați la porțile acesteia. În jurul orei 11.00 ei au luat hotărârea să meargă la sediul Comitetului Județean de Partid, ca să se facă ascultați. La ieșirea din întreprindere, majoritatea protestatarilor ezită și se retrag, iar coloana care pornește spre Consiliul Județean al P.C.R. este alcătuită doar din circa 400 de oameni.
Inițial, demonstranții au scandat revendicări sociale: „Vrem mâncare și căldură!”, „Vrem banii noștri!”, „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină și căldură!” și „Vrem pâine fără cartelă!”. În dreptul Spitalului Județean, ei au cântat imnul revoluției de la 1848, „Deșteaptă-te, române!”. Ajungând în centrul orașului, coloanei de manifestanți i s-au alăturat mii de muncitori de la fabrica Tractorul Brașov, fabricaHidromecanica, elevi, studenți și alți locuitori. Din acest moment, protestul s-a transformat într-unul politic, iar oamenii au susținut ulterior că ar fi scandat sloganuri precum „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!”, „Jos dictatura!” sau „Jos tiranul!”. Deja în timpul marșului, printre manifestanți s-au infiltrat membri ai Securității deghizați în muncitori, rolul lor fiind acela de a observa și de a reține figuri. Alții au rămas pe margine în ipostază de spectatori, fotografiind sau chiar filmând. Ajunsă în centrul orașului, mulțimea a luat cu asalt clădirea Comitetului Județean de Partid și sediul primăriei, „aruncând în piață portretele lui Ceaușescu și alimente de la cantina Partidului, bine aprovizionată”. Ziua de 15 noiembrie era una electorală, populația fiind chemată să valideze autoritățile locale din Brașov, rezultatele fiind hotărâte deja de activul de partid. În acel an de drastice raționalizări, pe protestatari i-a înfuriat în special să descopere pavoazarea festivă a clădirilor oficiale și abundența de produse alimentare pregătite pentru a celebra victoria în simulacrul de alegeri locale. Cei care au pătruns în clădirea Comitetului de Partid au găsit acolo produse care în acea perioadă erau considerate delicatese: salam de Sibiu, cașcaval, banane, portocale, Pepsi. Protestatarii furioși au distrus mobilier (ferestre, scaune, mese), aparatură (calculatoare, telefoane, televizoare) și au spart geamuri; pentru ei, aceste obiecte aparțineau comuniștilor și trebuiau înlăturate sau arse. Mulțimea nu s-a descărcat doar asupra mobilierului, ci a agresat și membri ai nomenclaturii brașovene, inclusiv pe primarul Calancea, acesta fiind bătut și fiindu-i spartă o arcadă. Unul din milițieni a fost bătut, apoi dezbrăcat în pielea goală, iar uniforma i-a fost sfâșiată de mulțime.
Manifestanții au incendiat tot ce amintea de regimul comunist, iar un rug uriaș, alcătuit din înregistrări de propagandă și documente de partid, a ars ore bune în piața din centrul Brașovului. La sosirea serii, forțele de Securitate și armata au înconjurat zona centrală a orașului și au împrăștiat prin forță revolta. Au fost folosite inclusiv gaze lacrimogene, câini și mașini blindate. Deși nu există date că cineva ar fi fost ucis, circa 300 de protestatari au fost arestați. Totuși, deoarece regimul ceaușist a ales să trateze protestele ca pe „cazuri izolate de huliganism”, sentințele nu au depășit trei ani de închisoare fără privare de libertate, o sentință relativ moderată în codul penal comunist. Instanța a cerut însă executarea pedepselor la locul de muncă și deportarea din oraș a celor condamnați. După 1990 au putut fi documentate de către cercetători circa 100 de sentințe în Brașov, în timp ce alți manifestanți au fost condamnați în urma unor procese ținute pe tot teritoriul României.
La câteva zile după revolta muncitorilor, Cătălin Bia, student la Facultatea de Silvicultură, se așază în fața cantinei cu o pancartă pe care scria: „Muncitorii arestați nu trebuie să moară”. Lui i se alătură colegii Lucian Silaghi și Horia Șerban. Cei trei sunt arestați imediat. Ulterior, în campusul studențesc apar grafitti de solidarizare cu revolta muncitorilor, iar unii studenți distribuie manifeste. Securitatea operează în total șapte arestări, iar cei arestați vor fi anchetați, apoi exmatriculați și retrimiși în localitățile de unde proveneau, fiind puși sub supraveghere strictă, împreună cu familiile lor.
Politologul Vladimir Socor, citând surse anonime din cadrul conducerii de partid de la București, precum și rapoarte independente ale unor călători occidentali întorși de la Brașov, susține ideea că mai multe sute de studenți ai Universității Politehnice din oraș ar fi participat în campus, pe 22 noiembrie, la un miting de solidarizare cu muncitorii brașoveni. Nu există însă suficiente probe care să demonstreze afirmația lui Vladimir Socor.
Securitatea a început identificarea protestatarilor încă din 15 noiembrie, prin securiști infiltrați printre muncitori, prin „trecători” sau Dacii cu geamuri fumurii din care se care se fotografia și filma. Din aceeași seară au început și arestările. Au fost aduse echipe de anchetatori de la Inspectorate de Miliție și de Securitate din toată țara, iar acestea au selectat protestatarii considerați cei mai periculoși pentru regim. Cei anchetați au fost bătuți și torturați. Printre cei mai zeloși coordonatori ai anchetelor s-a aflat căpitanul de miliție Alexandru Ionaș, fost șef al Serviciului Cercetări Penale din Inspectoratul Județean de Miliție Brașov. Ionaș a coordonat și a asistat personal la bătaia unora dintre cei anchetați, printre care Gheorghe Zaharia și Aurică Geneti. Cu toate acestea, Alexandru Ionaș a fost numit după Revoluție comandant al I.J.P. Brașov și înaintat la gradul de colonel, iar în august 1999, la propunerea ministrului de Interne de atunci, Constantin Dudu Ionescu, și cu avizul Consiliului Suprem de Apărare a Țării, i s-a permis înscrierea la examenul pentru obținerea gradului de general. În final, el a ajuns directorul Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI) – centrul regional din România.
Pentru efectuarea anchetei au fost aduse echipe speciale de torționari din întreaga țară, de la Inspectorate județene de miliție și securitate. General-maiorul de securitate Emil Macri, împreună cu adjunctul ministrului de Interne și șeful Inspectoratului General al Miliției, general-locotenentul Constantin Nuță, au fost trimiși la Brașov pentru a coordona măsurile represive. Emil Macri conducea Direcția a II-a a Securității, contrainformațiile economice, și mai participase, împreună cu generalul Nicolae Pleșiță, și la reprimareagrevei din Valea Jiului, din 1-3 august 1977. O dovadă clară că toate Direcțiile Securității au fost implicate în măsuri represive de poliție politică. Macri și Nuță au fost atât de eficienți la Brașov încât Nicolae Ceaușescu i-a trimis ulterior și la Timișoara, în decembrie 1989.
Alt ofiţer identificat de cei arestaţi ca fiind implicat în represiune a fost generalul Nicolae Neagu. Conform mărturiei unuia dintre cei anchetaţi, Werner Sommeraurer, unul dintre ofiţerii de Securitate care l-a torturat a fost Ristea Priboi. Într-una din anchete, „căpitanul care mă ancheta mi-a pus pistolul la gât în faţa lui Priboi”. Sommeraurer mai spune:
„Nici Priboi nu s-a lăsat mai prejos, m-a lovit peste palme, m-a întins pe masă şi m-a lovit peste tălpi atât de tare, încât îmi crăpaseră tălpile de la pantofi.”
— Marius Oprea şi Stejărel Olaru: „Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Braşov”
Dezvăluirile lui Sommerauer au fost făcute în cartea lui Marius Oprea şi Stejărel Olaru „Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Braşov”, apărută în 2002. Ristea Priboi, pe atunci deputat PSD de Vrancea şi membru al Comisiei parlamentare de control al Serviciului de Informaţii Externe, după ce fusese şeful acesteia, le-a intentat proces de calomnie lui Werner Sommerauer şi Marius Oprea, în solidar cu ziarele România Liberă şi Evenimentul Zilei, deşi Oprea şi cele două cotidiane nu făcuseră decât să consemneze declaraţiile fostului participant la revoltă. Procesul a fost deschis la Judecătoria Sectorului 1 al Capitalei, pe data de 12 noiembrie 2002, iar Priboi îi solicita lui Sommerauer 15 miliarde lei vechi pentru calomnie. Presa din acea vreme a consemnat că, în mod suspect, Nicolae Jidovu, preşedintele instanţei, solicitase cazierele lui Sommerauer i Oprea cu o zi înainte ca Ristea Priboi să facă plângerea penală. Potrivit legii, cazierul se cere abia la primul termen de judecată.
Fost lucrător în cadrul Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii, Ristea Priboi fusese deconspirat opiniei publice de către CNSAS. Fostul prim-ministru Adrian Năstase, protectorul lui Priboi, i-a acuzat pe membrii CNSAS, în martie 2001, că „ling dosarele până la Burebista”. Ristea Priboi promovase în perioada comunistă până în fruntea U.M. 0225, serviciul care se ocupa de „Europa Liberă” şi relaţia cu exilul românesc, serviciu aflat în subordinea generalului Pleşiţă, înlocuindu-l în funcţie pe colonelul Vasile Buha. Senatorul PNL Radu F.Alexandru l-a acuzat pe Priboi în plenul Senatului, în şedinţa din 12 februarie 2001, de participare la numeroase acte teroriste întreprinse de Securitate în afara Ţării:
„Printre „performanţele” de tristă amintire a echipei Pleşiţă – Buha – Priboi vă readuc în memorie: atentatul asupra postului de radio „Europa Liberă”, soldat cu victime omeneşti, pus la cale cu Carlos „Şacalul”, celebrul terorist; scrisoarea capcană expediată lui Şerban Orescu şi rănirea gravă a acestuia; înjunghierea lui Emil Georgescu, directorul postului „Europa Liberă”; bătăile teribile administrate în plină stradă Monicăi Lovinescu şi lui Paul Goma. Trebuie menţionat că în serviciul condus de Buha şi Priboi s-au proiectat, de altfel, toate acţiunile întreprinse, de-a lungul anilor, împotriva celor care s-au exprimat deschis, în afara ţării, împotriva regimului Ceauşescu.”
— Radu F. Alexandru – Declaraţie Politică făcută în plenul Senatului, luni 12 februarie 2001
La primele termene de judecată, la apelul lansat de Grupul pentru Dialog Social, sala a fost plină cu personalităţi venite să-l susţină pe Werner Sommerauer. Pe lângă membri ai Asociaţiei „15 Noiembrie” Braşov şi ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, la tribunal au fost prezenţi Ana Blandiana, Constantin Ticu Dumitrescu, Romulus Rusan, Radu F. Alexandru, Adrian Niculescu, Doina Jela, Horia-Roman Patapievici, Dan Pavel şi mulţi alţii.
În martie 2005, după doi ani de procese, magistraţii Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti i-au achitat pe Marius Oprea şi Werner Sommerauer, considerând că infracţiunii de calomnie îi lipseşte unul din elementele constitutive. Totodată, instanţa a respins şi acţiunea civilă a lui Ristea Priboi, obligându-l să plătească statului 1 milion de lei cu titlu de cheltuieli judiciare. Priboi a atacat decizia cu recurs şi, la solicitarea lui, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stămutat procesul la Focşani, capitala judeţului pe care îl reprezenta acesta în Parlamentul României. Pe tot parcursul procesului, Serviciul Român de Informaţii a refuzat să pună la dispoziţia apărării dosarul anchetelor Securităţii din noiembrie 1987-decembrie 1988. Istoricul Marius Oprea a declarat presei:
„Este clar un proces politic pentru că atât Jidovu, cât şi magistraţii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au acţionat la ordinul politic al PSD, favorizându-l pe Priboi. Criteriul de promovare în magistratură este vechimea, iar judecătorii de acum, de la Instanţa Supremă, în anii comunismului, au condamnat la ani grei de închisoare pentru o găleată de cartofi.”
— Ondine Gherguţ şi Gheorghe Zaharia: „Răstignit a doua oară de Securitate”
În 2004 însă, Parchetul îl arestează pe omul de afaceri craiovean Genică Boerică pentru mai multe infracţiuni economice. Pentru a obţine o sentinţă redusă, acesta colaborează cu anchetatorii şi denunţă la rândul lui mai multe persoane, printre care şi pe Adrian Năstase şi Ristea Priboi. Cazul este preluat de Direcţia Naţională Anticorupţie, care îl pune pe Priboi sub învinuire, în aprilie 2006, pentru infracţiunile de obţinere de foloase necuvenite şi trafic de influenţă. Ulterior, D.N.A. mai deschide un dosar împotriva lui Ristea Priboi şi Adrian Năstase, dosar supranumit de presă „mătuşa Tamara”. În februarie 2006, Ristea Priboi dispare din ţară, iar în lipsa sa, Werner Sommerauer şi Marius Oprea sunt achitaţi.
Pe perioada anchetei, protestatarii au fost torturaţi sălbatic, fiind bătuţi cu pumnii, cu picioarele, cu un scaun sau cu picioare de scaun, cu parul, cu bâta, cu bastonul de cauciuc la testicule, loviţi în stomac, bătuţi la palme şi la tălpi cu bastonul de cauciuc sau loviţi de calorifer. Li s-au strivit degetele în uşă, li s-a smuls părul, au fost înfăşuraţi în cearşafuri ude şi bătuţi astfel sau ţinuţi în pielea goală, în frig. Arestaţii au fost aşezaţi în poziţii incomode, obositoare şi dureroase: siliţi să stea într-un picior (uneori, supravegheaţi de un câine-lup), pe vine, să ţină un creion cu bărbia, să sprijine cu nasul tabloul lui Ceauşescu, să facă genoflexiuni, să stea într-o mână sau să sară ca broasca. Organele lovite în mod constant de torţionari erau capul, ficatul, rinichii, testiculele şi stomacul.
Anchetatorii au folosit procedee din anii ’50, precum ancheta nocturnă şi ancheta continuă, iar unii anchetaţi au fost închişi împreună cu detinuţi de drept comun. În Bucureşti, în arestul Securităţii din Calea Rahovei, unii dintre cei cercetaţi au fost legaţi cu lanţuri şi cu bile de oţel, iar alţii ameninţaţi cu pistolul la tâmplă. Securitatea a folosit intens şi tortura psihică, anchetatorii străduindu-se să provoace gemete sau urlete de la cei anchetaţi, pentru a-i înspăimânta pe ceilalţi din acelaşi lot, care aveau posibilitatea de a le auzi. Alţi protestatari au fost închişi în celule cu pete proaspete de sânge. În timpul anchetei, aliniaţi pe hol, protestatarii arestaţi erau inspectaţi de ofiţeri de Miliţie şi Securitate, precum şi de Maria Cebuc, reprezentanta Partidului la Braşov, care le adresau injurii şi îi scuipau.
Din cauza torturilor, privării de somn şi a regimului alimentar din detenţie, cei arestaţi au pierdut în greutate multe kilograme, iar unii dintre ei au contactat boli de care suferă şi în prezent. Gheorghe Gyerko, unul din muncitorii anchetaţi, îşi aminteşte: „Am reuşit să slăbesc cel puţin 12-13 kg, în 7-8 zile. M-au bătut în fiecare zi şi nu mă lăsau să dorm”. Stan Voinea, alt muncitor arestat şi torturat, a decedat, în februarie 2008, la Brăila. Condamnat la proces, fusese deportat acolo cu întreaga familie, iar fiul său şi colegii din Asociaţia „15 Noiembrie 1987” susţin că moartea sa se datorează tratamentului la care a fost supus în beciurile Securităţii. Un alt muncitor care a murit după deportare este Vasile Vieru. Acesta a decedat la Bârlad, oraşul în care îi fusese stabilit domiciliul obligatoriu, în septembrie 1988, la mai puţin de un an după bătăile suferite în timpul anchetei. Nicuţă Paraschiv, anchetat şi condamnat şi el, îşi aminteşte: „La Bârlad am fost deportat cu Vieru. M-am întâlnit cu el cu o săptămână înainte să moară. Îi căzuseră toţi dinţii din gură şi părul din cap”.
În paralel cu ancheta, în lunile noiembrie şi decembrie, în întreprinderile la care lucrau cei arestaţi se ţin şedinţe de partid în care muncitorii participanţi la revoltă sunt înfieraţi şi catalogaţi „huligani”, „derbedei”, „vandali”, „indivizi certaţi cu legea”, „elemente înrăite”, o „pată pentru colectiv” şi o „ruşine”. Cei care iau cuvântul îi condamnă pentru comiterea unui „act banditesc”, pentru „huliganism barbar” şi „atitudine profund duşmănoasă”. Li se impută că ar fi consumat alcool şi sunt catalogaţi inclusiv „debili mintali”. Unul dintre acuzatori îşi exprimă în luarea de cuvânt teama că protestatarii ar fi putut să arunce în aer o parte din întreprindere. Se cere pedepsirea severă a protestatarilor, excluderea acestora din colectiv, inclusiv deportarea lor. Mai mulţi vorbitori, considerând protestul o „activitate criminală” şi o „acţiune duşmănoasă”, solicită pentru cei acuzaţi pedeapsa capitală.
În preambulul procesului, pe 1 decembrie 1987, la Întreprinderea de Autocamioane s-a ţinut aşa-numita adunare generală a oamenilor muncii. Participanţii au fost selectaţi cu atenţie, iar în incinta fabricii au fost aduse detaşamente ale gărzilor patriotice, pregătite să intervină în cazul în care situaţia ar fi degenerat. Luările de cuvânt au fost stabilite dinainte, iar adunarea a fost transmisă în direct pentru conducerea de partid de la Bucureşti. Pe lângă obişnuitele discursuri de înfierare cu mânie proletară a participanţilor la revoltă, la această şedinţă s-au luat decizii administrative şi politice dure. S-a hotărât demiterea întregii conduceri a Întreprinderii de Autocamioane şi alegerea uneia noi, deoarece s-a considerat că vechea conducere nu a reuşit să împiedice mişcarea de protest. În plus, au fost excluse din PCR mai multe persoane din structura de producţie a uzinei, considerate incapabile să stopeze „actul huliganic”.
Din beciurile Securităţii Bucureşti, cei anchetaţi au fost readuşi la Braşov după două săptămâni, într-o coloană de autobuze speciale; Şoseaua Bucureşti-Braşov a fost blocată, nicio maşină neavând permisiunea de a trece pe lângă coloană. Pentru pregătirea procesului a fost trimis la Braşov, pe 2 decembrie, însuşi ministrul de Interne de atunci, Tudor Postelnicu, care deţinea şi gradul de general de Securitate. Procesul propriu-zis s-a ţinut pe 3 decembrie 1988, cu uşile închise şi sub supravegherea atentă a Securităţii şi a secretarului judeţean de partid, Petre Preoteasa. Din cele 181 de persoane anchetate, au fost judecaţi 63 de participanţi la revoltă.
Procesul s-a ţinut la Întreprinderea de Autocamioane şi a fost unul înscenat, cu sentinţe stabilite dinainte, asemenea celor din anii ’50. „Publicul” a fost admis în sală abia după ce Securitatea a inspectat-o minuţios şi a montat microfoane. Spectatorii la proces au fost atent selectaţi şi verificaţi nominal la intrare, printre ei fiind infiltraţi mulţi securişti. Pe perioada procesului, intrarea în oraş a fost păzită, iar circulaţia în jurul întreprinderii întreruptă. Mai multe unităţi militare din Braşov au fost puse în stare de alarmă, iar în uzină au fost plasate unităţi speciale, pregătite să intervină în orice moment.
Pentru a ascunde ideea că revolta de la Braşov fusese una politică, protestatarii au fost judecaţi pentru tulburarea liniştii publice şi ultraj contra bunelor moravuri; 61 dintre ei au primit sentinţe cuprinse între 6 luni şi 3 ani de închisoare, fără privare de libertate, cu executare la locul de muncă în diferite întreprinderi din ţară, deşi anterior, în numeroase şedinţe de partid, se ceruse chiar pedeapsa cu moartea pentru participanţii la revoltă, pentru a constitui un exemplu. Suplimentar, la proces s-a decis deportarea lor şi fixarea domiciliului obligatoriu în alte oraşe, deşi hotărârile cu privire la astfel de măsuri administrative fuseseră abrogate încă de la sfârşitul anilor ’50. Întregul proces a durat doar o oră şi jumătate.
Deportarea muncitorilor condamnaţi s-a făcut în mare grabă. Acestora li s-a permis să-şi ia cu ei doar câteva lucruri, apoi au fost despărţiţi de familii, urcaţi în dube în care se aflau însoţitori din cadrul forţelor de represiune şi transportaţi în localităţile unde li se fixase domiciliul. Muncitorii deportaţi au fost dispersaţi la întreprinderi de pe tot cuprinsul ţării, în oraşe precum Filiaşi, Târgovişte, Brăila sau Bârlad. În aceste localităţi ei au intrat sub supravegherea continuă a organelor de Miliţie şi Securitate locale, fiind obligaţi să se prezinte periodic pentru declaraţii. Unii dintre muncitori au continuat să fie maltrataţi sau ameninţaţi şi pe perioada deportării.
Ca o primă măsură restrictivă, toţi deportaţii au fost încadraţi ca simpli muncitori la noile locuri de muncă, deşi unii din ei fuseseră maiştri la Întreprinderea de Autocamioane. Pierderea claselor de muncă respective a însemnat şi reducerea corespunzătoare a salariului, unii din ei reuşind cu greu să-şi asigure traiul de zi cu zi. Securitatea a răspândit în uzine zvonul că persoanele nou încadrate erau informatori, ceea ce a făcut să fie priviţi cu suspiciune de colegii de la locurile de muncă.
Muncitorilor le-a fost interzisă întoarcerea în Braşov, soţiile lor fiind obligate să obţină aprobarea de a-i vizita în oraşele în care li se stabilise domiciliul obligatoriu. Adela Vitos, soţia lui Ludovic Vitos, declara:
„Am fost obligată de Schuster si Cebuc să merg dupa soţul meu, în deportare. Soţul meu nu a primit aprobare să vină la Braşov. Eram obligaţi să semnăm condica la căpitanul Atanasiu din Târgovişte.”
În paralel, persoane din conducerea Organizaţiei Judeţene PCR din Braşov au executat puternice presiuni asupra soţiilor deportaţilor, pentru a le convinge să divorţeze de aceştia. Corina Iacob, soţia lui Dănuţ Iacob, îşi aminteşte:
„Când soţul meu era deportat, mă chemau cei de la Judeţeana de Partid. Cebuc, care era secretară cu propaganda, mi-a zis că-s tânără, că e păcat să plec din Braşov, că am tot viitorul înainte şi îmi cerea să divorţez.”
„Eşti braşoveancă, abia te-ai căsătorit, dar te-ai căsătorit cu un vagabond. Gandeşte-te bine, ori îl urmezi, ori divorţezi şi rămâi în Braşov». «Abia ne-am căsătorit – ziceam – ne iubim…». «Lasă iubirea, că nu asta e importantă».”
Pavel Nicuşari şi soţia sa chiar au decis să divorţeze, pentru a nu pierde apartamentul asupra căruia se pusese sechestru. Ei s-au recăsătorit după 1989.
În general, muncitorii deportaţi şi familiile lor au fost supuşi unor presiuni puternice şi unei supravegheri constante. Unii din cei deportaţi n-au mai revenit niciodată în Braşov, decedând în localităţile unde li se stabilise domiciliul forţat.
Deşi revolta de la Braşov nu a condus în mod direct la Revoluţia din 1989, ea a fost o lovitură puternică pentru regimul lui Nicolae Ceauşescu şi încrederea pe care acesta o avea în sindicatele comuniste. Revolta a reflectat ceea ce istoricul Denis Deletant numea „inabilitatea lui Ceauşescu de a detecta semnalele de alarmă date de tensiunile crescânde în sânul muncitorilor, acesta continuând orbeşte cu aceleaşi măsuri economice, aparent indiferent faţă de consecinţele lor”. Prin urmare, revolta de la Braşov a subliniat nemulțumirea tot mai mare în rândul clasei muncitoare împotriva regimului Ceauşescu; în plus, ea a prefigurat mişcarea populară care va doborî sistemul comunist din România. Braşovul a cunoscut din nou revolta în decembrie 1989, când românii au alungat definitiv regimul Ceauşescu şi l-au executat pe acesta.
După 1990, Gheorghe Robu, Procurorul General al României, s-a deplasat la Braşov şi s-a întâlnit la primăria oraşului cu foştii protestatari. Conform lui Florin Postolachi, unul din cei anchetaţi în 1987, Gheorghe Robu le-a declarat:
„Băieţi, i-am găsit pe toţi cei care v-au anchetat în noiembrie 1987. Sunt la Serviciul Român de Informaţii, la Armată şi la Ministerul de Interne. Am înaintat câte un dosar domnului Ursu, domnului Stănculescu şi domnului Măgureanu. Să-şi facă ordine în ministere şi eu îmi voi face ordine la mine în minister.”
Cu toate acestea, până în prezent nimeni nu a fost anchetat, judecat şi condamnat pentru abuzurile comise în acele zile de organele de represiune comuniste. Unii dintre torţionari au ocupat sau continuă să ocupe funcţii influente în aparatul administrativ sau legislativ al statului.