Asociația 21Decembrie 1989

24 Iulie 2009

Mircea Cărtărescu: “S-a remarcat, şi remarc şi eu, deteriorarea tot mai pronunţată a valorilor, a limbajului şi a mentalităţilor din lumea românească.”

Mi se pare că în ultimele luni am depăşit măsura, nu doar a bunului-simţ, ci a însăşi raţiunii de a fi a dezbaterii publice. Discuţiile publice, sub orice formă şi la orice nivel s-ar duce ele, presupun câteva norme minimale: respectarea adevărului faptelor, buna-credinţă, respectarea interlocutorului, oricine-ar fi el, păstrarea unei urbanităţi de limbaj. Fireşte, discutând despre politică nu vorbeşti nici despre îngeri, nici despre călugăriţe. Dar nu vorbeşti nici despre diavoli. Niciodată dialogul politic nu s-a purtat cu luciditatea şi fair-play-ul pe care ni le imaginăm (cu naivitate uneori) în discuţiile academice. Politica presupune pasiuni, interese, lupta pentru convertirea celorlalţi la punctul tău de vedere. Dar în momentul în care jocul nu mai are reguli şi toate loviturile sunt permise, el nu mai e nici sport, nici joc, ci pur şi simplu încăierare la un colţ de stradă. Mi se pare că am ajuns în acest moment în locul în care nici o dezbatere politică reală nu mai poate avea loc în România.

Nu este vorba despre poziţii ireconciliabile, despre deosebiri ideologice, despre principii, ca în lupta politică ce a dominat mare parte din anii ’90 şi primii ani ai noului mileniu. În acest moment toate taberele sunt în mod egal compromise, diferenţele dreapta-stânga sunt anulate, ca şi separarea dintre puterile din stat şi dintre sectoarele vieţii naţionale (economie, medii, politică, justiţie etc.) Acest cenuşiu naţional fără precedent este un impas peste care nu ştiu cum vom trece.

Culegem în acest moment roadele compromisurilor politice ale tuturor partidelor – şi ale preşedinţiei -, ale minciunilor permanente care-au infestat mediile, devenite purtătoare de cuvânt ale unor persoane private, dar mai ales culegem roadele orbirii noastre, ale orbirii generale, ale orbirii de care taberele se acuză reciproc şi au cu toatele dreptate. Această orbire este provocată de pure şi simple reacţii emoţionale, mai ales resentimentare, degenerate în uri personale, în răbufniri şi-n răfuieli ale tuturor cu toţi ceilalţi. Prieteniile se destramă, solidarităţile se desfac aşa cum la noi s-a mai întâmplat doar în perioada Pieţei Universităţii şi-a mineriadelor, cu deosebirea că atunci miza era desprinderea de oroarea unei lumi totalitare, pe când acum nu există nicio miză.

Nu trebuie să mai căutăm în discursul politic (şi de gazetărie politică) obiectivitate, consecvenţă, deschidere către alte puncte de vedere. Aproape fiecare jucător din acest spaţiu dă dovadă, în aprecierea faptelor, de o rea-credinţă stupefiantă, dublată de un limbaj de o imundicitate extremă. Excese şi crudităţi care altădată caracterizau numai blamata „România Mare” s-au întins acum în aproape toată presa, inclusiv cea numită „de calitate”. Unele articole citite recent mi-au făcut rău fizic. Nu mă refer la violenţa în sine a atacurilor personale: violenţa poate fi justificată estetic şi uneori şi moral. E vorba însă de abjecţie, de un anumit fel de abjecţie scutită de răspunderea personală, de felul celei obişnuite pe forumuri şi bloguri, la adăpostul anonimatului. Cred că unul dintre cele mai caracteristice fenomene ale lumii româneşti de azi poate fi numit „forumizarea” presei şi a mediilor.

Mă-ntreb uneori cum am ajuns aici, în această mlaştină cenuşie. Mă-ntreb dacă nu cumva acesta este nivelul care ne convine cel mai mult. Să urci costă energie, să cobori e uşor. Să construieşti presupune frământare sufletească şi efort, să dărâmi e simplu şi înveselitor. Să ai o părere pe care să o negociezi cu ceilalţi e greu şi periculos. Să dărâmi părerea celuilalt lovind în reputaţia lui, în cinstea lui, în omenescul lui până la urmă, îţi poate aduce, dacă eşti un frustrat şi-un resentimentar, mari satisfacţii. Înmulţirea tabloidelor, a divertismentului subcultural, a blogurilor agramate, a pornografiei arată şi ele direcţia în care mergem, şi care nu este dreapta sau stânga, ci direct în jos şi din ce în ce mai jos.

Eu personal nu pun degradarea presei şi a mediilor, vizibilă în ultimul timp, pe seama teoriei „tonomatelor”. Nu că n-ar exista oameni plătiţi să aibă opinii, în presă şi pe forumuri, şi să umple de noroi (un partid a şi recunoscut oficial că are oameni plătiţi pentru asta), dar pe aceştia îi suspectez că ar presta şi pe gratis, cu acelaşi fanatism şi reacredinţă. O explicaţie mai bună poate fi faptul că noii jurnalişti sunt recrutaţi dintr-o lume „educată” nu de învăţământul nostru ajuns de pomină, ci de muzica hip-hop cea mai proastă, de site-urile şi literatura porno, de tabloide, de chaturi, de forumuri, de tot ceea ce a coborât societatea românească până la nivelul analfabetismului şi al imbecilizării.

Această degradare continuă e un coşmar din care nu ne putem trezi.

Evz.ro