Asociația 21Decembrie 1989

Comunicat al Asociaţiei 21 Decembrie 1989 semnat de:
Florian Mihalcea – preşedintele Societăţii Timişoara
Teodor Mărieş – preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989
Sorin Ilieşiu – autorul apelurilor pentru condamnarea naţională şi internaţională a comunismului
Luni 7 iunie 2010, la sediul Curţii Constituţionale, va avea loc judecarea sesizării formulate de criptocomuniştii din PSD ( fost PCR) cu privire la aşa-zisa neconstituţionalitate a Legii lustraţiei anticomuniste.
Facem apel la reprezentanţii mass-media să ia act de afirmarea sau descalificarea statului de drept în România.
Începând de la orele 9,00 în sala de judecată a Curţii Constituţionale vor fi prezenţi numeroşi reprezentanţi ai Societăţii Timişoara, ai Asociaţiei 21 Decembrie 1989, precum şi mulţi reprezentanţi ai altor organizaţii de revoluţionari din Bucureşti, Timişoara, Braşov şi Sibiu.
Sperăm că judecătorii Curţii Constituţionale vor respecta punctul de vedere trimis de Preşedintele Camerei Deputaţilor în care Legea lustraţiei anticomuniste a fost votată cu un scor zdrobitor la data de 19 Mai 2010. Menţionăm că acest punct de vedere a fost formulat în consens cu opiniile celor mai apreciaţi experţi în drept constituţional solicitaţi în acest sens de Societatea Timişoara şi de Asociaţia 21 Decembrie 1989.
Prin decizia lor, judecătorii Curţii Constituţionale vor confirma sau vor infirma dacă România este condusă încă de cel care i-a numit direct sau indirect pe majoritatea dintre ei, respectiv activistul comunist totalitar Ion Iliescu (lustrabilul nr.1), implicat în crimele comuniste din 1956, 1957, 1968, urmărit penal pentru genocidul neocomunist din 22-28 decembrie 1989, principal responsabil pentru fratricidul din iunie 1990 conform rechizitoriului din 2007 formulat de procurorii conduşi de gen.Dan Voinea.
Prezentăm opiniile celor mai apreciaţi experţi în drept constituţional faţă de sesizarea formulată de criptocomuniştii din PSD ( fost PCR) cu privire la aşa-zisa neconstituţionalitate a Legii lustraţiei anticomuniste.
Facem apel la reprezentanţii mass-media să analizeze cu maximă responsabilitate aceste opinii şi să ceară demisia judecătorilor Curţii Constituţionale care ar putea da câştig de cauză criptocomuniştilor din PSD ( fost PCR).
PRIMA OPINIE
Lustraţie: puncte de vedere.
Având în vedere formularea de către grupurile parlamentare PSD+PC a unei sesizări sesizări privind neconstituţionalitatea Legii Lustraţiei, ţinem să precizăm câteva aspecte de natură metodologică şi conceptuală.
1. În cadrul sesizării depuse ( punctul 4 din text), semnatarii fac referire la o definire a lustraţiei în acord cu care aceasta ar fi echivalentă unei sancţiuni de natură penală, survenită în urma unui raţionament bazat pe vinovăţia colectivă a unor persoane supuse acţiunii legii.
În realitate, lustraţia nu presupune, în nici un fel, o sancţiune de natură penală. Ea presupune ceea ce în literatura de specialitate din domeniul justiţiei de tranziţie se numeşte ‘descalificare administrativă’ şi are exclusiv o menire profilactică şi preventivă, cu scopul de a întări, prin fixarea unor criterii de selecţie a elitei politice şi administrative, coeziunea culturii democratice la nivelul unui stat.
Legea lustraţiei din România nu face decât să urmeze un tipar stabilit de toate societăţile care au experimentat trecerea de la un regim totalitar la demoocraţie. În contextul specificităţii acestei situaţii legale şi politice, o seamă de state democratice au imaginat strategii care să aibă ca scop eliminarea, temporară şi pe o durată temporară, din aparatul de stat, a celor care au aparţinut structurii decizionale din cadrul fostului stat totalitar comunist.
Din acest punct de vedere, modelul cel mai important de la care se revendică statele postcomuniste este cel iniţiat de Republica Federală Germană, acolo unde noua republică a iniţiat un proces amplu de denazificare. În cadrul acestuia, s-a instituit şi o practică de descalificare administrativă, destinată epurării din elita politică a celor asociaţi cu fostul regim naţional- socialist.
Specificitatea condiţiei post-totalitare din state precum Germania, Cehia, Polonia a dus la impunerea unor răspunsuri similare omologate în domeniul aflat în dezvoltare în acest moment al justiţiei de tranziţie. Mecanismele justiţiei de tranziţie au ca finalitate sancţionarea actelor şi faptelor comise în trecut de regimurile dictatoriale, precum şi eliminarea din aparatul de stat a celor ce au participat, prin poziţia lor în sistemul decizional, la instaurarea şi menţinerea la putere a dictaturii.
Lustraţia este parte din paradigma ‘democraţiei militante’. Aceasta are ca punct de pornire premiza în acord cu care loialitatea faţă de ethosul democratic este o valoare centrală în efortul de gestionare a moştenirii unei dictaturi şi de combatare a resurgenţei oricărui totalitarism.
2. În cadrul sesizării depuse, semnatarii realizează, la punctul 4, o serie de judecăţi care se cer amendate.
Lustraţia nu vizează sancţionarea categorială a unor persoane în temeiul apartenenţei lor la fostul PMR/ PCR, aşa cum se sugerează. Astfel cum indică lista de poziţii lustrabile din cadrul legii adoptate, nu se are în vedere decât eliminarea din structurile de stat a celor care au aparţinut aparatului decizional, de partid şi de stat, al RPR / RSR. Confuzia dintre această categorie şi membrii obşnuiţi de partid este una întreţinută în mod deliberat de semnatarii sesizării.
În pofida a ceea ce sugerează semnatarii documentului, alegerea / ocuparea anumitor funcţii de partid nu se impunea , în mod obligatoriu, nici unui cetăţean al RPR/ RSR. De aici, inexactitatea unei afirmaţii potrivit căreia nu ar fi existat o libertate de alegere sau o alternativă. Acestea au existat, fiecare dintre cetăţeni având libertatea de a decide dacă se pune sau nu în slujba unui stat totalitar.
Semnatarii documentului sugerează că există o identitate de natură între RPR, RSR, pe de o parte, şi România democratică, pe de altă parte. Ei trimit la faptul că anumite persoane lustrabile au ocupat ‘funcţii de specialitate’, în cadrul aparatului de stat al unui stat recunoscut pe plan internaţional.
Ceea ce se ignoră, în mod deliberat, este faptul că recunoaşterea internaţională a RPR/ RSR nu anulează , în nici un moment, natura totalitară a regimului politic stabilit după 6 martie 1945. Persoanele evocate ca lustrabile în lege au contribuit, direct, la constituirea şi aplicarea politicilor unui regim pe care Preşedintele României l-a calificat, în baza Raportului Comisiei Prezidenţiale de analiză a dictaturii comuniste din România, drept unul ilegitim şi criminal.
Din acest punct de vedere, orice similitudine cu practicile represive ale unui regim comunist este neavenită şi caducă legal. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât statul comunist, RPR/ RSR, a încălcat, prin acţiunile sale, documentate istoric, atât angajamentele internaţionale pe care şi le asumase, cât şi propriile sale reglementări interne.
3. În cadrul punctului 6, semnatarii sesizării fac o serie de judecăţi care se cer amendate.
instituirea unui mecanism de lustraţie nu se întemeiază pe o ‘prezumţie de vinovăţie’, neavând ca scop anularea egalităţii în faţa legii şi eliminarea dreptului de a alege şi de a fi ales. Constituţia prevede, la articolul 16, că funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate ‘în condiţiile legii’. Statul român are libertatea să-şi fixeze criterii de recrutare a elitei politice, pe baza unor politici instituţionale validate legislativ, iar Legea lustraţiei vine să adauge astfel de criterii menite a duce la o mai bună selecţie politică, în care să se ţină cont de moştenirea totalitară şi de memoria victimelor comunismului.
finalitatea lustraţiei este aceea de a exclude, pe o durata limitată de timp, din procesul de recrutare politică (prin numire sau alegere), pe cei care sunt parte din aparatul decizional al fostului regim totalitar din România. Obiectivul este de a elimina regimul de impunitate pe care îl generează absenţa lustraţiei şi a altor proceduri de decomunizare. Acest regim de impunitate este de natură să submineze dramatic credibilitatea democraţiei constituţionale din România.
Nu se poate invoca principiul constituţional al puralismului pentru a apăra poziţiile celor care au deţinut funcţii în aparatul de stat şi de partid înainte de 1989. Şi aceasta pentru că întreaga lor procedură de recrutare era una realizată nu în considerarea unui principiu de competenţă, ci având doar în vedere loialitatea faţă de regimul politic totalitar şi faţă de PMR/ PCR.
A DOUA OPINIE
Constituţionalitatea Legii lustraţiei
1. Obiectul obiecţiei de neconstituţionalitate
A fost contestată la Curtea Constituţională Legea privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Legea cuprinde 6 articole, după cum urmează:
articolul 1 enumeră categoriile de persoane care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist, fără a se face o precizare limitativă a acestor categorii de persoane;
articolul 2 precizează funcţiile pe care nu le poate ocupa persoana aflată într-una din situaţiile indicate la art. 1;
articolul 3 detaliază procedura care trebuie urmată pentru a verifica dacă o persoană care candidează pentru o funcţie de la art. 2 a făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist;
articolul 4 instituie obligaţia persoanelor care ocupă funcţiile indicate la art. 2 de a depune o declaraţie prin care să indice dacă au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist, precum şi sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării acestei obligaţii – destituirea de drept;
articolul 5 exclude din sfera de aplicabilitate a legii persoanele care nu aveau vârsta de 18 ani împlinită, atunci când s-au aflat într-una din situaţiile de la art. 1;
articolul 6 prevede situaţiile de excepţie, în care persoana aleasă ori numită într-una din funcţiile de la art. 2, îşi va continua mandatul, deşi nu a depus declaraţia indicată la art. 4.
Aşadar, pentru a verifica dacă o persoană a făcut parte din aparatul represiv al regimului comunist, toţi cei care ocupă o funcţie dintre cele enumerate la art. 2 au obligaţia de a depune o declaraţie în acest sens. Veridicitatea celor declarate poate fi verificată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, la solicitarea Autorităţii Electorale Permanente. Curtea de Apel Bucureşti va soluţiona acţiunea în constatarea calităţii de persoană care a făcut parte din aparatul represiv comunist, precum şi contestaţia împotriva notei de constatare a CNSAS.
După rămânerea irevocabilă a hotărârii instanţei de judecată prin care s-a reţinut calitatea de persoană care a făcut parte din aparatul represiv comunist, mandatul persoanei în cauză încetează de drept, iar Autoritatea Electorală Permanentă sesizează parchetul competent.
2. Criticile de neconstituţionalitate
Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că Legea lustraţiei contravine Constituţiei pentru următoarele motive:
Legea ar nesocoti dreptul constituţional de a fi ales, fără a fi respectate, în acelaşi timp, dispoziţiile art. 53 din legea fundamentală, privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi:
– legea ar excede cadrului constituţional, prin aceea că prevede o nouă situaţie care ar justifica restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi – ‘însănătoşirea moralei publice, întinată de cutumele comuniste’
– ca urmare a trecerii unei perioade îndelungate de timp de la reinstituirea democraţiei în România, acest temei nu mai este oricum suficient pentru a justifica efectul preventiv al restricţiei, fiind necesară verificarea săvârşirii unor fapte concrete de răsturnare a regimului democratic;
– este încălcat criteriul previzibilităţii legii, întrucât persoanele vizate nu puteau prevedea, la momentul ocupării funcţiilor în cauză, că faptele lor pot atrage astfel de consecinţe;
– interdicţia ocupării unei funcţii publice poate fi instituită doar ca urmare a unei condamnări penale, aducându-se astfel atingere şi prezumţiei de nevinovăţie;
Legea ar încălca prevederile art. 16 alin. 1 din Constituţie, privind egalitatea între cetăţeni
criteriul de discriminare este apartenenţa sau nu la partidul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989;
această diferenţă de tratament nu se justifică în cazul puterii legislative, întrucât membrii parlamentului nu pot fi, prin definiţie, neutri din punct de vedere politic;
Legea ar încălca dispoziţiile art. 11 alin. 2 şi art. 20 din Constituţie, referitoare la supremaţia instrumentelor juridice internaţionale în materia drepturilor omului
aceste instrumente consacră dreptul oricărei persoane de a participa la conducerea ţării, de a avea acces în condiţii de egalitate la funcţiile publice, dreptul de a alege şi de a fi ales şi libertatea de opinie şi de asociere
Legea lustraţiei ar încălca şi prevederile art. 8, 10, 11 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
în plus, Curtea s-a pronunţat cu privire la problema lustraţiei în repetate rânduri, indicând necesitatea respectării unei juste proporţii între măsura luată şi scopul urmărit, precum şi caracterul previzibil al legii lustraţiei
Legea ar încălca dispoziţiile art. 1 alin. 3 şi 5 din Constituţie – România este stat de drept, iar legea fundamentală este superioară ca forţă juridică celorlalte acte normative;
Legea ar încălca art. 4 din Constituţie (interzicerea discriminării), art. 8 (România este un stat pluralist), art. 15 alin. 2 (neretroactivitatea legii), art. 16 alin. 3 (funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de cetăţenii români care au domiciliul în ţară), art. 29 (libertatea de opinie), art. 41 (dreptul la muncă), art. 45 (liberul acces la o activitate economică);
Legea ar încălca Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 referitoare la desfiinţarea moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste;
Legea ar încălca art. 2 şi 4 din Convenţia OIM privind nediscriminarea în muncă, precum şi art. 1 alin. 2 din Convenţia OIM privind politica de ocupare a forţei de muncă, cu privire la interzicerea discriminării în muncă; Legea ar încălca şi dispoziţiile Cartei sociale europene revizuite, cu privire la asigurarea dreptului la muncă, fără deosebire după opinii politice.
Sintetizând criticile formulate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, acestea ar putea fi structurate după cum urmează: Legea ar aduce atingere dreptului de a fi ales, întrucât restrângerea exerciţiului acestui drept depăşeşte limitele fixate prin art. 53 din Constituţie; Legea ar încălca art. 4 şi 16 din Constituţie (interzicerea discriminării), prin raportare la dreptul la muncă şi liberul acces la o activitate economică;
Legea ar nesocoti libertatea de asociere, libertatea de opinie, inviolabilitatea vieţii private, libertatea de exprimare.
Aceasta va fi structura urmărită şi în rândurile de mai jos.
3. Cu privire la încălcarea dreptului de a fi ales (art. 37 din Constituţie, art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)
Potrivit autorilor sesizării de neconstituţionalitate, prin interdicţia instituită în sarcina persoanelor care au făcut parte din structurile de putere ale regimului comunist de a candida şi de a fi alese în funcţii elective publice, Legea lustraţiei ar aduce atingere dreptului constituţional şi convenţional de a fi ales. În acelaşi timp, potrivit autorilor sesizării, această restrângere a dreptului de a fi ales nu poate fi justificată nici prin perspectiva art. 53 din Constituţie (restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi).
Această susţinere ar putea fi combătută după cum urmează.
Astfel, dreptul de a alege şi de a fi ales nu este un drept absolut.
Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Zdanoka c. Lituaniei,
‘Articolul 3 din Protocolul nr. 1 diferă de celelalte drepturi garantate prin Convenţie şi Protocoalele la aceasta, întrucât este redactat în sensul instituirii unei obligaţii a Înaltelor Părţi Contractante de a desfăşura alegeri care să asigure libera exprimare a opiniei poporului, iar nu în sensul instituirii unui anumit drept sau a unei anumite libertăţi. Totuşi, având în vedere lucrările pregătitoare ale Articolului 3 din Protocolul nr. 1 şi interpretarea acestui text în lumina prevederilor întregii Convenţii, Curtea a stabilit că această prevedere presupune, de asemenea, drepturi individuale, incluzând dreptul de a vota şi dreptul de a candida la alegeri (v. Mathieu-Mohin şi Clerfayt c. Belgiei, 2 Martie 1987, 46-51, Seria A, nr. 113).
Drepturile garantate prin Articolul 3 din Protocolul nr. 1 sunt cruciale pentru a stabili şi a menţine fundamentele unei democraţii efective şi semnificative, guvernate de domnia legii. Totuşi, aceste drepturi nu sunt absolute. Există posibilitatea unor ‘limitări implicite’, iar Statele Contractante au o marjă de apreciere în această privinţă. Curtea reaminteşte că această margine de apreciere este largă (…). Există numeroase modalităţi de a organiza şi a conduce sistemele electorale şi o mulţime de diferenţe, inter alia, în ceea ce priveşte dezvoltarea istorică, diversitatea culturală şi gândirea politică în cadrul Europei, pe care fiecare Stat Contractant le va avea în vedere în cadrul propriei sale viziuni democratice.’
Aşadar, potrivit Curţii, statele contractante se bucură de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de vot şi a dreptului de a fi ales, marjă determinată de moştenirea lor istorică şi culturală, de nivelul de dezvoltare al sistemului democratic etc.
Acesta a fost, de altfel, şi considerentul pentru care numeroase state din fostul bloc sovietic au adoptat, după căderea regimului comunist totalitar, o serie de legi prin care au limitat accesul la funcţiile publice al acelor persoane care au făcut parte din structurile de putere ale fostelor regimuri totalitare. Potrivit Curţii, astfel de măsuri se încadrează în marja de apreciere pe care o au la dispoziţie statele contractante, cu condiţia ca limitările aduse drepturilor de a alege, respectiv de a fi ales să fie necesare şi proporţionale cu scopul pentru care ele au fost instituite.
În cauza Sidabras c. Lituaniei, Curtea a recunoscut că scopurile urmărite de legea lustraţiei lituaniană erau legitime, ele având în vedere protecţia securităţii naţionale, a ordinii publice, a bunăstării economice a ţării, a drepturilor şi libertăţilor celorlalte persoane. Scopul declarat al Legii lustraţiei este acela de a proteja morala publică, de a o purifica de influenţele comuniste. Or, acest scop este un scop legitim, recunoscut prin prevederile art. 53 din Constituţie, potrivit căruia:
‘(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.’
De asemenea, se observă faptul că atât Constituţia, cât şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instituie cerinţa ca restrângerea adusă dreptului (de a alege şi de a fi ales) trebuie să fie una proporţională cu situaţia creată, trebuie să fie aplicată nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere dreptului sau libertăţii înseşi:
‘Rămâne însă în sarcina Curţii să stabilească, în ultimă instanţă, dacă cerinţele articolului 3 din Protocolul nr. 1 au fost respectate; trebuie ca ea să se convingă de faptul că limitările aduse drepturilor de a alege şi de a fi ales nu limitează exerciţiul acestor drepturi într-o asemenea măsură încât să aducă atingere chiar esenţei lor şi să le lipsească de eficienţă; trebuie să se mai convingă de faptul că limitările au fost impuse în vederea atingerii unui scop legitim; şi că mijloacele utilizate nu sunt disproporţionate.’ (cauza Zdanoka c. Lituaniei)
Cu privire la dreptul de a fi ales, Curtea a statuat:
‘Instituţiile Convenţiei au avut puţine ocazii să se pronunţe cu privire la o presupusă încălcare a dreptului individului de a candida la alegeri, adică cu privire la aspectul aşa-zis pasiv al drepturilor garantate prin articolul 3 din Protocolul nr. 1. În această privinţă,     Curtea a subliniat că Statele Contractante se bucură de o libertate apreciabilă în ceea ce priveşte stabilirea regulilor constituţionale referitoare la statutul membrilor parlamentului, inclusiv la criteriile de eligibilitate a acestora. (…) Multiplicitatea situaţiilor prevăzute în Constituţii şi în sistemele electorale a numeroase State Membre ale Consiliului Europei demonstrează diversitatea de abordări posibile în această materie. Aşadar, potrivit articolului 3, orice sistem electoral trebuie să fie evaluat în lumina evoluţiei politice a statului în cauză.’
În acest context, Curtea a mai subliniat:
‘… standardul de toleranţă nu împiedică o societate democratică să ia măsuri pentru a se proteja împotriva activităţilor care au drept scop să distrugă drepturile ori libertăţile stabilite prin Convenţie. Articolul 3 din Protocolul nr. 1, care consacră dreptul şi capacitatea individului de a influenţa compunerea organului legislativ, nu exclude aşadar restricţiile aduse drepturilor electorale ale unui individ care, de exemplu, a abuzat de o funcţie publică sau a cărui conduită a ameninţat să submineze domnia legii sau fundamentele democraţiei. (…)
Este de asemenea relevant să se noteze că Articolul 3 din Protocolul nr. 1 sau oricare altă prevedere din Convenţie nu împiedică, în principiu, Statele Contractante să introducă sisteme generale, prin măsuri legislative, prin care o anumită categorie sau un anumit grup de indivizi să fie trataţi în mod diferit de alţii, cu condiţia ca ingerinţa în drepturile unei categorii sau unui grup statutar să fie justificată în sistemul Convenţiei (…).
Rezultă din analiza de mai sus că, atât timp cât distincţia statutară este proporţională şi nediscriminatorie, cât priveşte întregul grup sau întreaga categorie vizată de legislaţie, sarcina instanţelor naţionale poate fi limitată la a stabili dacă un individ anume aparţine la categoria sau grupul în cauză. Cerinţa individualizării, a necesităţii supervizării, de către autorităţile judiciare naţionale, a proporţionalităţii restricţiei statutare, în lumina trăsăturilor caracteristice ale fiecărui caz în parte, nu este o condiţie prealabilă a compatibilităţii măsurii cu dispoziţiile Convenţiei.’
În această ultimă situaţie se regăsesc, în sistemul Legii lustraţiei, persoanele care au făcut parte din structurile de putere ale fostului regim comunist.
Cu privire la aceste categorii statutare, Curtea, în cauza Zdanoka c. Lituaniei, a reţinut: ‘Conceptul de limitări implicite din cuprinsul Articolului 3 din Protocolul nr. 1 mai înseamnă faptul că nu se va aplica, de către Curte, testul tradiţional al necesităţii sau al nevoii sociale presante, folosite în contextul articolelor de la 8 la 11 din Convenţie. În examinarea măsurii în care este respectat Articolul 3 din Protocolul nr. 1, Curtea verifică în principal două cerinţe: dacă a existat arbitraritate sau o lipsă de proporţionalitate, şi dacă restrângerea a interferat cu libera exprimare a opiniei poporului. În această privinţă, marja largă de apreciere a Statelor Contractante a fost întotdeauna subliniată. În plus, Curtea a subliniat nevoia de a evalua orice sistem electoral în lumina evoluţiei politice a statului în cauză, cu concluzia că anumite caracteristici, inacceptabile în contextul unui anumit sistem, pot fi justificate în cadrul unui alt sistem.’
Aşadar, pentru a verifica dacă o limitare adusă dreptului de a fi ales, aparţinând unui grup de persoane, este compatibilă cu prevederile Constituţiei şi ale Convenţiei, este necesar să se cerceteze două condiţii: dacă limitarea a fost stabilită pe baze arbitrare sau în mod disproporţionat; dacă restrângerea adusă dreptului de a fi ales aduce atingere libertăţii de opinie.
Niciuna dintre aceste două condiţii nu este îndeplinită în cauza de faţă.
Astfel, Legea lustraţiei a înţeles să excludă de la exerciţiul unor funcţii publice o categorie de persoane determinată precis în cuprinsul articolului 1 – este vorba despre acele persoane care au făcut parte, în formele indicate de lege, din structurile de conducere ale regimului comunist. Raţiunea pentru care aceste persoane urmează a fi excluse de la conducerea statului este determinată de legăturile strânse avute în trecut cu un regim totalitar, caracterizat prin încălcarea sistematică a drepturilor omului şi a libertăţilor individuale. Aşadar, limitarea dreptului de a fi ales nu a fost stabilită pe baze arbitrare.
Apoi, prin limitarea adusă dreptului unei anumite categorii de persoane de a fi alese sau numite în funcţii publice, libertatea de opinie a fiecărui individ nu este afectată. Într-adevăr, această categorie de persoane este exclusă de la conducerea statului nu în urma cenzurării unei opinii exprimate în prezent, ci ca urmare a colaborării în trecut cu un stat totalitar, bazat pe nerecunoaşterea şi încălcarea drepturilor omului. Ca urmare a unei prezumţii de lipsă de fidelitate faţă de ţară, aceste persoane sunt excluse de la conducerea statului pe o perioadă limitată de timp, astfel încât să se asigure că nu vor perpetua, în cadrul unui stat democratic, atingerile aduse drepturilor omului.
Mai mult decât atât, restrângerea adusă dreptului de a fi ales este proporţională cu scopul urmărit, întrucât nu presupune înlăturarea pe o perioadă nedeterminată a persoanelor în cauză de la conducerea statului, ci doar pe o perioadă de 5 ani de la intrarea în vigoare a acestui act normativ.
De asemenea, interdicţiile instituite prin Legea lustraţiei au în vedere exclusiv ocuparea unor funcţii de conducere din sectorul public, iar nu din sectorul privat.
4. Cu privire la existenţa unei discriminări (art. 4 şi 16 din Constituţie, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)
O altă critică formulată de autorii sesizării este în sensul că, prin Legea lustraţiei, s-ar încălca principiul constituţional al interzicerii discriminării, prin aceea că, pe baza unor opinii politice, cetăţenii ar avea sau nu acces la anumite funcţii publice, încălcându-li-se astfel dreptul la muncă.
Aceste susţineri ar putea fi combătute după cum urmează.
Principiul interzicerii discriminării presupune aplicarea unui tratament juridic identic unor persoane aflate într-o situaţie identică. Per a contrario, atunci când subiectele de drept se regăsesc în situaţii juridice diferite, tratamentul juridic trebuie să fie unul diferit. În plus însă, chiar şi atunci când situaţia juridică este identică, legiuitorul poate aplica un tratament diferenţiat, sub condiţia ca, la baza acestei diferenţe de tratament, să existe o justificare rezonabilă şi obiectivă, şi să se asigure un raport de proporţionalitate între scopul urmărit şi măsura utilizată.
Astfel, într-adevăr, în Decizia nr. 866/2006, Curtea Constituţională a statuat în sensul că:
‘principiul constituţional al egalităţii în drepturi se traduce prin reglementarea şi aplicarea unui tratament juridic similar unor subiecte de drept aflate în situaţii juridice similare’.
În acelaşi sens este şi Decizia nr. 513/2006:
‘principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod raţional şi obiectiv’.
Cu alte cuvinte, identitatea de situaţie juridică reclamă şi identitatea de tratament juridic. Însă, atunci când situaţia juridică nu este una identică, nici tratamentul juridic nu poate fi identic, întrucât aceasta ar echivala cu o discriminare.
În acelaşi sens este şi doctrina întemeiată pe practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, unde se susţine: ‘diferenţa de tratament devine discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă’ [subl.ns.] (Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2005, pag. 901); ‘existenţa justificării unui tratament diferit pentru situaţii de acelaşi gen are a fi apreciată prin raportarea la scopul şi mijloacele utilizate cu privire la măsura luată, prin prisma principiilor care prevalează într-o societate democratică: o distincţie de tratament privitoare la un drept prevăzut de Convenţie nu trebuie numai să urmărească un scop legitim: art. 14 va fi încălcat şi atunci când rezultă cu claritate că nu există un raport rezonabil de p
roporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit’ [subl.ns.] (idem, pag. 903).
În cauza de faţă, persoanele care au făcut parte din structurile de conducere ale fostului regim comunist nu se regăsesc, în mod evident, în aceeaşi situaţie cu persoanele care nu au colaborat cu statul totalitar. Aşadar, accesul primei categorii de persoane la funcţii publice nu poate fi asigurat în aceleaşi condiţii cu cel al indivizilor care nu s-au făcut vinovaţi de încălcarea drepturilor omului. În primul caz, anumite restricţii pot fi impuse, pe perioade limitate, pentru a asigura fidelizarea foştilor colaboratori ai regimului totalitar faţă de valorile democratice. În acest sens, în cauza Sidabras c. Lituaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că cerinţa loialităţii unui angajat faţă de Stat este o cerinţă inerentă pentru a fi angajat în cadrul sistemului public, în vederea protejării interesului general al societăţii.
Aşadar, Legea lustraţiei nu instituie un regim juridic discriminatoriu, întrucât persoanele vizate de acest act normativ nu se regăsesc în aceeaşi situaţie cu persoanele care nu au colaborat cu vechiul stat totalitar.
În plus, chiar şi în ipoteza în care s-ar argumenta în sensul că aceste persoane se regăsesc în aceeaşi situaţie juridică, măsura impusă poate fi justificată prin prisma nevoii sociale de a împiedica accesul la funcţii publice a unor persoane care au dat dovadă de lipsă de loialitate faţă de drepturile omului şi valorile democraţiei.
Astfel, în practica sa, Curtea Constituţională a statuat:
‘Diferenţierea de tratament juridic în cadrul aceleiaşi categorii de subiecte de drept este permisă numai dacă se justifică prin raţiuni obiective şi rezonabile.’ (Decizia nr. 228/2007)
Relevantă este şi Decizia nr. 100/2004: ‘violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.’
În concluzie, pentru ca o diferenţă de tratament juridic aplicată unor persoane aflate în situaţii juridice identice sau analoage să nu fie considerată discriminatorie, este necesar ca această diferenţă să fie, pe de o parte, justificată obiectiv şi raţional, şi, pe de altă parte, să se găsească într-un raport de strictă proporţionalitate cu scopul urmărit.
Or, ambele condiţii sunt îndeplinite în cauză.
S-a arătat deja care este raţiunea obiectivă pentru care există diferenţă de tratament – necesitatea de a împiedica accesul la funcţii publice a unor persoane care au dat dovadă de lipsă de loialitate faţă de drepturile omului şi valorile democraţiei.
În plus, măsura este una proporţională cu scopul urmărit, întrucât limitarea accesului la funcţiile publice nu se face pe o perioadă nedeterminată, ci pe o perioadă precisă – de 5 ani de la intrarea în vigoare a Legii lustraţiei.
5. Cu privire la încălcarea libertăţii de asociere, a libertăţii de opinie, a libertăţii de exprimare şi a dreptului la viaţă privată (art. 40 şi 30 din Constituţie, art. 8, 10 şi 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)
Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate apreciază că Legea lustraţiei ar aduce atingere libertăţii de asociere, libertăţii de opinie, libertăţii de exprimare şi dreptului la viaţă privată.
Aceste susţineri sunt nefundamentate.
Într-adevăr, prin niciun text din lege nu este limitat dreptul persoanelor de a se asocia ori de a-şi exprima în mod liber opinia. Nu sunt avute în vedere, de asemenea, aspecte legate de viaţa privată a unui individ, ci, dimpotrivă, numai aspecte legate de participarea acestuia la viaţa publică a societăţii, prin ocuparea unor funcţii publice. Departamentul de Presă