Asociația 21Decembrie 1989

Un document obţinut de Asociaţia 21 Decembrie 1989 referitor la zilele Revoluţiei române atestă că, între 22 şi 27 decembrie 1989, „în întreaga armată s-au consumat următoarele cantităţi de muniţie: 12.632.670 cartuşe de diferite tipuri; 666 lovituri pt. AG-7, 58 lovituri pt. AG-9, 3008 proiectile antiaeriene, 221 lovituri pt. tunul de 100 mm de pe tanc, 1.162 grenade de mână, 36 bombe de 82 mm, 2 proiectile antitanc de 85 mm şi 11 grenade antitanc”. Şi, cu toate acestea, nici un tero­rist nu a fost prins şi deferit justiţiei. Şi, cu toate acestea, nimeni nu a văzut un terorist mai mult de câteva minute, la televizor, după care „tero­ristul” ori că s-a evaporat, ori că a fost lăsat liber, descope­rindu-se că fusese o confuzie. Dar moartea celor peste o mie de oameni a fost reală, din moment ce există morminte şi familii care încă îi mai plâng şi aşteaptă să afle cine a tras în ei. Dacă aduni însă puterea de foc utilizată în acele zile, plus înainte, plus după, constaţi că, la o adică, a existat câte un glonte pentru fiecare dintre noi. Teodor Mărieş a ajuns în a 70-a zi de greva foamei pentru adevăr. A doua grevă a foamei, după prima, de 74 de zile.În paralel, avem cazul Cătălin Voicu. Începuturile acestei reţele trebuie căutate în zilele de după Revoluţie, când puterea neocomunistă se consolida prin acte criminale precum folosirea impresionantei cantităţi de muniţie citate mai sus. Ion Iliescu, proaspăt uns domn, dar încă neales nici măcar şef al FSN (căci asta s-a întâmplat, conform declaraţiei martorilor, în ziua de 27 decembrie 1989), dădea ordine ca un adevărat urmaş al lui Nicolae Ceauşescu. Ordinul de a se împărţi armament inclusiv civililor a fost dat de Ion Iliescu, aşa cum afirmă martorii din dosarul Revoluţiei.

Preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieş, la care Ion Iliescu se referă de obicei cu spume la gură, pentru că acesta continuă să-l desemneze drept principalul vinovat de situaţie, poate muri oricând. Se încăpăţânează să nu iasă din greva foamei până nu vor fi desecretizate şi ultimele dosare, dar tărăgănarea criminală, soră cu comportamentul emanaţilor din zilele de după 22 decembrie 1989, îi poate fi fatală. Chiar nu le pasă reprezentanţilor instituţiilor statului că această crimă li se va pune în sarcină? Răspunsul este nu. Se găsesc tot felul de explicaţii pentru întârzierea copierii ultimelor dosare. Până la urmă, Teodor Mărieş îi este recunoscător dnei Lidia Bărbulescu, preşedinta Înaltei Curţi, care le-a oferit revoluţionarilor  dosarele, numai că acestea sunt încă sigilate şi operaţiunea de desigilare şi resigilare după copiere nu se poate face decât dacă dna Codruţa Kovesi trimite un grefier de la Parche­tul General. Or, dna procuror general nu are oameni disponibili, iar cel aflat în greva foamei se oferă, cu umor negru, să le ofere grefierilor, să stea acolo şi să asiste la operaţie, chiar pe toate zilele cât ar ţine operaţia. Teodor Mărieş a mărturisit presei surpriza plăcută a unui Gabriel Oprea care se ţine de cuvânt, punând la dispoziţia revoluţionarilor, în termenul promis, dosarele conţinând date despre acţiunile armatei în zilele Revoluţiei şi de după. Cu atât mai mult cu cât Armata nu iese deloc bine din aceste dosare, dimpotrivă, în ciuda tuturor manipulărilor de până acum. Mă tem însă că la sondajele viitoare cetăţeanul întrebat va răspunde ca şi până acum, mecanic, că are încrederea cea mai mare în Armată şi Biserică. Atunci când şi aceasta din urmă a fost făcută de râs de atâţia înalţi ierarhi sau preoţi de rând care au colaborat cu Securitatea. Sigur însă este că, dacă îţi pierzi speranţa în Biserică şi Armată, se duc şi ultimele instituţii pe care se sprijină de obicei cetăţeanul, faţă cu o clasă politică necinstită şi coruptă.

În fapt, regimul instituit de Ion Iliescu şi de emanaţi a dus, se vede încă o dată din cazul Voicu, dar şi din comportamentul incorect faţă de cererea Curţii de la Strasbourg, căci acolo trebuie să ajungă copiile dosarelor cerute de Asociaţia 21 Decembrie 1989, la un stat mafiot care s-a suprapus peste instituţii, sufocân­du-le şi transformându-le în contrariul lor. A căuta să dezvălui păcatul originar al acestui tip de putere mafiotă, criminală în ultimă instanţă, este a încerca să reiei lucrurile de la început, ca să le pui pe o cale mai dreaptă. Este ceea ce încearcă toţi cei care, chiar dacă fără a fi capabili, ca Teodor Mărieş, să-şi sa­crifice viaţa pentru asta, cer adevărul despre începuturile regimului în care trăim.

A doua treaptă a protestului lui Teodor Mărieş se referă la continuarea  crimelor din decembrie 1989 în cadrul mineriadei din iunie 1990. Şi aceste dosare vor dezvălui adevărata faţă a emanaţilor din decembrie 1989, cei care au dat direcţia României de azi. Încă mai sper că toate documentele cerute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg – care, înţelegând, finalmente, ce e cu România, a mai acordat un termen de predare a documentelor procesului, 7 aprilie – vor fi copiate şi predate celor în drept înainte ca inima lui Teodor Mărieş să se oprească. Dar nu mai e mult timp, asta e clar. Viaţă contra adevăr, un târg românesc în anul 2010.