Asociația 21Decembrie 1989

Două decenii de existenţă şi o speranţă s-au înghesuit aniversar ieri seară în sediul Asociaţiei 21 Decembrie 1989.

Când sentinţa civilă numărul 174 din 9 februarie 1990 pompa, pentru prima oară, sânge în instalaţia primei organizaţii de revoluţionari din Bucureşti, oamenii ştiau puţine şi nu sperau prea multe. Douăzeci de ani mai târziu, asociaţia condusă de Teodor Mărieş a deschis drumul unui proces ireversibil şi a retrasat un obiectiv marginalizat: reglarea conturilor cu trecutul.

9 februarie 2010. În sediul de pe strada Batiştei, lumea s-a strâns ciorchine în jurul memoriei. Atmosfera e pestriţă şi informală, dar asta nu e o noutate pentru cei care au călcat, măcar o dată, pragul Asociaţiei 21 Decembrie 1989.

Teodor Mărieş face aici lucruri serioase cu seninătatea omului care nu mai are nimic de pierdut. Uneori, se joacă. Cu propria viaţă. Anul trecut, pentru a forţa instituţiile statului român să-i elibereze o copie a dosarului Revoluţiei, a trecut prin 74 de zile de greva foamei.

A reluat-o în urmă cu o lună, ca semn de protest la adresa altei realităţi: deşi rechizitoriile Parchetului Militar i-au fost predate, mii de alte file clasate ca “secrete” au rămas în custodia exclusivă a statului. Titularii se scriu aşa: Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale.

Revoluţia, scrisă de mână

La mijlocul lui ianuarie, Internele s-au conformat şi au predat avocaţilor asociaţiei 158 de file declasificate. EVZ a scris la vremea respectivă despre detaliile ridicate la suprafaţă prin desecretizarea volumelor. Aflam atunci cum s-au distrus o serie de probe din perioada Revoluţiei sau cum au arătat, în ochii angajaţilor de la Interne, “teroriştii” din decembrie 1989.

La începutul săptămânii, şi ministerul lui Gabriel Oprea a anunţat că va scoate de la secret câteva mii de file care documentează evenimentele Revoluţiei. “În aceste documente, în jurnalele acţiunilor de luptă, în ordinele de zi pe unităţi se află proba scrisă a crimelor din decembie 1989” spunea la data anunţului procurorul Dan Voinea.

Restant a rămas doar STS-ul care continuă să invoce „arhitectura statului român” în motivarea refuzului de a desecretiza filele evenimentelor de acum douăzeci de ani. Volumele „secrete” aflate în posesia Telecomunicaţiilor sunt extrem de importante, pentru că ele conţin traseul ordinelor din spatele operaţiunilor din decembrie 1989. Ordine care, după fuga lui Nicolae Ceauşescu, au doar emiţători intuiţi. Justiţia are însă nevoie de probe.

AMENINŢAREA “NUP”

În căutarea timpului pierdut

La capătul celor douăzeci de ani care s-au aşezat peste momentul înfiinţării asociaţiei patronate de Teodor Mărieş se află zecile de mii de file ale dosarului Revoluţiei. Pentru ca ele să umple, până la refuz, un dulap masiv, au fost necesare zeci de zile de greva foamei plus presiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului.

La aniversarea au participat revoluţionari, oficiali ai statului român şi chiar ambasadorul Suediei la Bucureşti, Mats Aberg. De la Timişoara au onorat invitaţia, printre alţii, Florian Mihalcea, preşedintele Societăţii Timişoara, şi Ioan Bânciu, vicepreşedintele Memorialului Revoluţiei.

Procurorul Dan Voinea, omul învinuit de unii pentru tergiversarea dosarului evenimentelor din 1989, lăudat de alţii pentru reluarea din 2004 a cercetărilor într-o speţă ameninţată la data respectivă cu prescrierea, a vorbit despre necesitatea clasificării crimelor de la revoluţie ca acte împotriva umanităţii. Atlfel, întregul dosar riscă o rezoluţie tragică: NUP (neînceperea urmăririi penale).

ISTORIA

Cum s-a rostogolit adevărul

Asociaţia 21 Decembrie 1989 s-a înfiinţat pe 9 februarie 1990, prin sentinţa civilă 174. Săptămâni la rând, fondatorii organizaţiei au stat în spatele unei măsuţe instalate în Piaţa Universităţii, încercând să strângă noi membri şi să obţină un sediu. Au rămas acolo şi în perioada tulbure a lui mai –iunie 1990 şi au înghiţit oprobiul celor care cereau linişte cu orice preţ.

Ani de zile, în decada care a urmat Revoluţiei, asociaţia n-a putut să fie decât un conglomerat de oameni în aşteptarea adevărului. Declicul a venit când nimeni nu mai spera: la finele lui 2004, Teodor Mărieş a reuşit să obţină redeschiderea dosarului Revoluţiei, cu doar câteva săptămâni înainte de prescrierea crimelor din decembrie 1989.

Apoi, în februarie 2008, asociaţia a depus la CEDO o plângere împotriva statului român pentru tergiversarea soluţionării dosarelor Revoluţiei. Bulgărele nu mai putea fi oprit. Au urmat luni de şicane şi amânări, greva foamei şi ceva uitat în colţul memoriei – speranţa. Cele două decenii aniversare ale organizaţiei găsesc asociaţia în prim planul vieţii publice româneşti. Pentru prima oară, piesele puzzle-ului ar putea fi puse cap la cap.