Asociația 21Decembrie 1989
 |
| Opinii |
|
||||
|
Blazaţi genetic, cetăţenii României nu dau probabil nicio atenţiei ştirii că liderul Asociaţiei „21 decembrie” Teodor Mărieş face greva foamei de peste 40 de zile pentru a obţine punerea în aplicare a deciziei CEDO privind desecretizarea dosarelor Revoluţiei din 1989 şi ale Mineriadei din 1990.
Este adevărat că ştirile despre protestul lui Teodor Mărieş au fost sporadice şi nimeni nu a mai urmărit evoluţia situaţiei după momentul iniţial. E criză, domnilor, şi dosarele Revoluţiei nu aduc audienţă! – vor răspunde prompt editorii. Totuşi, o grevă a foamei poate deveni dramatică, deci de interes pentru public. Problema pentru trusturile noastre de presă nu este însă audienţa cazului Mărieş, ci faptul că tratarea subiectului impune şi investigarea fondului chestiunii, adică a unor subiecte periculoase din punct de vedere politic. În tot cazul, dacă Teodor Mărieş ar fi un „impostor”, cum îl numeşte Ion Iliescu, atunci presa arondată PSD lar fi demascat imediat, cu sete. Pentru că nu a făcut-o, suspectăm că nu are argumente, iar tăcerea pe care trusturile mogulilor au aşternut-o forţat peste acest caz sugerează mai degrabă de o complicitate între proprietarii
trusturilor de presă şi autorii faptelor incriminate.
Cum subiectul refuză totuşi să moară, el a trebuit aruncat în derizoriu, mai ales după ce Teodor Mărieş a fost primit de preşedintele Băsescu, iar apoi şeful statului a cerut public justiţiei să dea o soluţie în dosarele reclamate. Din nou presa a evitat fondul problemei şi a pus toate tunurile pe preşedinte, care, desigur, nu ar avea „dreptul moral” să se sesizeze în acest caz – cum, după comentatorii angajaţi „la mogul”, nu avea dreptul moral nici să condamne comunismul. Subiectul dosarelor, cu greva foamei cu tot, a devenit astfel subiect de zeflemea, cum devine orice subiect serios în spaţiul nostru public dominat de bine cunoscutele trusturi de presă private. Să admitem, de dragul argumentaţiei, că Traian Băsescu nu are „dreptul moral” să ceară soluţionarea dosarelor Revoluţiei şi Mineriadei. De ce nu o fac atunci ceilalţi politicieni de talie naţională, ca Mircea Geoană sau Crin Antonescu? De ce se mulţumesc ei să-l lase doar pe Ion Iliescu să se pronunţe pe această temă, răstindu-se când la Mărieş, când la Traian Băsescu?
Pe de altă parte, meditând asupra mineriadelor, ne amintim de atmosfera tensionată, plină de patimă şi de ură, care le-a precedat în prima parte a anului 1990, când însăşi pronunţarea numelui lui Corneliu Coposu sau al Doinei Cornea stârnea pasiuni periculoase şi chiar violenţe. Atmosfera din această toamnă preelectorală îi seamănă îngrijorător: magistraţii de rang superior fac o demonstraţie de forţă fără precedent, ameninţând să compromită procesul electoral, iar liderii sindicali îşi schimbă atitudinea peste noapte şi cheamă lumea în stradă. Nu putem să nu suspectăm că şi unii, şi ceilalţi, acţionează la ordinul PSD, pentru a pune presiune pe guvern şi pe preşedinte printr-o demonstraţie de forţă ale cărei obiective sunt deocamdată neclare: se urmăreşte oare doar intimidarea PDL, care vrea să rupă coaliţia cu PSD, sau însăşi blocarea prezidenţialelor, pentru ca, după ce mandatul lui Traian Băsescu încetează de drept, funcţia supremă în stat să fie deţinută de Mircea Geoană, cine ştie câtă vreme? Dacă am trăi într-o democraţie veritabilă, care este şi un stat de drept, m-aţi putea acuza că fabulez. Dar noi trăim în ţara mineriadelor, unde problemele fundamentale se rezolvă prin lovituri de forţă. Dacă nu ne cunoaştem bine istoria de dinainte de comunism, iar despre comunism îşi aminteşte fiecare ce-i convine, măcar istoria postcomunistă s-ar cuveni s-o înţelegem.