Asociația 21Decembrie 1989

De Vladimir Tismaneanu
17 Mai 2010

Dedic acest text memoriei lui George Serban,  unul dintre cei care au crezut cu staruinta, curaj si pasiune in necesitatea morala a lustratiei.

Romania asteapta de douazeci de ani acest moment de rascruce. Ori, mai exact spus, acea Romanie care a respins comunismul drept un sistem menit sa distruga libertatile civice, sa umileasca individul, sa faca din ateism o anti-religie sustinuta statal, sa anihileze proprietatea privata si sa impuna o falsa imagine despre fericirea universala. Comunismul a fost o oranduire mnemofobica, intelofobica si axiofobica: a prigonit memoria, a surghiunit spiritul liber (in temnite, in exil interior sau exterior) si a calcat in picioare valorile.  Vorbind despre intelectuali, Lenin a folosit un cuvand de nereprodus.  Pentru el, existau doua ideologii: cea “proletara”, deci “stiintifica” si opusul ei, cea “burgheza”, “obscurantista”, “reactionara”,  sortita nimicirii.  Pretinzand ca implineste idealul democratic, comunismul a emasculat simtul civic, a suprimat ideea binelui comun.  Egalitarismul comunist se aplica, intru saracie generalizata, subiectilor dictaturii: la varf se instalase o oligarhie parazitara, aroganta si intoleranta.  Fagaduintele utopice erau pentru sclavi, potentatii traiau in prezentul opulent al fraudei permanente.  “Partidul interior”,  spre a relua sintagma lui Orwell, era preocupat doar de perpetuarea ad infinitum a unei puteri de nimic ingradite (citez exact definitia data de Lenin “dictaturii proletariatului”).

Una dintre cele mai grave mosteniri ale comunismului este alergia la valori, discursul resentimentar impotriva elitelor intelectuale, dispretul pentru performanta, batjocorirea veleitara  a altitudinii spirituale.  Ce a fost sinistra inscenare numita antifrastic “Cantarea Romaniei” decat impunerea mediocritatii crase, a vulgaritatii amatoriste drept etalon al afirmarii publice?  Erau “concursurile” din comunism altceva decat “concursuri de imprejurari”, deci de pile, de aranjamente, de protectii, de combinatii sordide?  Daca ceva s-a intamplat in acesti douazeci de ani a fost reafirmarea valorilor, reasezarea lor intr-o matrice normala, in pofida prelungirilor nefaste ale imposturii in inalte institutii academice (mai traieste oare C. Ionescu Gulian, groparul filosofiei romanesti, membru al Academiei Romane, ales in 1955, din ordinul lui Leonte Rautu?)

Dictatura comunista s-a intemeiat pe represiune, pe teroare. pe frica, pe suspiciune, pe colaborationism si pe lasitate. Impotriva acestor tare, impotriva faradelegii institutionalizate s-au ridicat oameni care au refuzat sa ingenuncheze. Tot astfel, in tacere, dar cu demnitate, au fost milioane care nu au devenit nici nomenklaturisti, nici securisti.  Milioane care nu au acceptat sa serveasca drept informatori. Regimul comunist din Romania a fost pana la sfarsit unul de tip stalinist. “Liberalizarile” au fost de scurta durata si cu efecte minime.  Reformele hruscioviste si gorbacioviste au fost cu grija evitate. Tocmai din acest motiv, finalul regimului a fost unul marcat de omor in masa. Romania nu a avut parte de o “revolutie de catifea”.  Dictatura si prabusirea ei au fost total necatifelate.

Liderii comunisti romani si succesorii lor imediati nu au acceptat sub nicio forma negocieri precum cele din tarile Europei Centrale.  Opozitia a fost denigrata, maculata, criminalizata. In Romania lui Ceausescu si apoi a primului Iliescu (1990-1996), ideea insasi a impartirii puterii era de negandit.  A confrunta trecutul comunist de o maniera onesta era privit drept un act de subversiune.  Obiectiile unora la Legea Lustratiei pot fi rationale acolo unde exponentii factiunilor “luminate” din partidul comunist au fost gata sa poarte tratative (Polonia, Ungaria). In Romania insa nomenklatura s-a regrupat de o maniera revansarda in jurul unei echipe care s-a pretins “revolutionara”.  Scopurile fundamentale ale regimului Iliescu au fost sa impiedice resurectia memoriei, sa conserve privilegiile unei caste parazitare si sa amortizeze pana la extinctie dorinta de schimbari radicale in directia unei autentice economii de piata si a functionarii unui sistem pluralist.  Sub patronajul regimului Iliescu s-a petrecut convertirea nomenklaturii politice in neo-nomenklatura economica.  Uitarea a fost practicata drept politica de stat.  Din pacate, chiar guvernarea CDR a facut prea putin pentru a avansa cauza rupturii cu trecutul totalitar.  Subiectul este de-acum suficient de cunoscut si studiat pentru a nu necesita elaborari speciale.  Cat il priveste pe fostul premier Adrian Nastase, sa ne amintim de formularea sa deprimant-antologica: “Noi nu ne ocupam cu linsul de dosare”.  Intr-adevar, ei nu se ocupau decat de blocarea accesului la arhive, de imbogatire si de perpetuarea unui climat al neincrederii si falsitatii morale.

A trebuit sa vina condamnarea dictaturii comuniste in decembrie 2006, a trebuit lupta de nedomolit a unor organizatii ale societatii civile intre care Asociatia “21 Decembrie” si Societatea Timisoara s-au situat mereu pe post de catalizator, pentru ca aceasta asteptare a Romaniei democratice sa devina o posibilitate reala. Punctul 8 al Proclamatie de la Timisoara a fost semnalul care a declansat lupta pentru eliminarea activistilor si securistilor din viata publica (nu ca damnatiune eterna, ci ca o minima expresie a caintei si a nevoii de clarificare morala).  Fie si numai pentru faptul ca readuce in vocabularul legitim al Cetatii notiunile de rusine si de vina, Legea Lustratiei este necesara.  Nu e vorba aici de un anume personaj politic ales de trei ori in fruntea statului roman.  Miza ar fi minora la acest ceas istoric.  Iliescu nu mai conteaza electoral.  Dar sistemul Iliescu este prezent, continua sa polueze viata publica.  Doru Maries, cu a sa eroica greva a foamei, si-a riscat viata pentru ca lustratia sa fie sustrasa derizoriului insolent si minciunilor tergiversante. Se incheie acum o etapa in care cinismul a fost trasformat in principiu suprem de functionare a societatii. Se despart, in fine, apele. (VT)