Asociația 21Decembrie 1989

Drama acelui decembrie

In decembrie anul acesta se implinesc 25 de ani de la acele evenimente, ce aveau sa revolutioneze soarta romanilor de pretutindeni. In primul rand trebuie sa aducem un omagiu timisorenilor, care au avut primii curajul sa se ridice impotriva dictatorului si sistemului sau totalitar, comunismul.Tot ei daruindu-ne faimoasa “proclamatie de la Timisoara”. Cu punctul ei opt, care intr-adevar ne-ar fi dus spre reala schimbare. Insa, pentru curajul lor aveau sa plateasca destul de scump.
Trupurile celor ucisi in acele zile de cosmar aveau sa fie duse in ascuns la crematoriile de la Popesti, incinerate si cenusa aruncata la canal. Dictatorii intr-adevar aveau sa-si merite sfarsitul. Desavarsirea revolutiei inceputa in orasul de pe Bega depindea insa de Bucuresti. Vorba lui Titu Maiorescu “soarele pentru toti romanii la Bucuresti rasare”.                           .

Aici urma insa sa se hotarasca totul. Mitingul ordonat de Ceausescu pe 21 decembrie 1989, a fost decizia neinspirata care l-a condamnat la disparitie si a prefigurat caderea comunismului in Romania. Din acele momente timpul nu a mai avut rabdare. Baricada de la Inter si dangadul prevestitor al clopotelor bisericii Coltea din acea dupa-amiaza avea sa fie din demersul firesc al acelor evenimente, la al carui dramatism aveam sa particip si eu, un roman din diaspora New York-ului pe care soarta avea sa ma trimita in valtoarea acelor evenimente. In dorinta de a razbate spre libertate, in anul 1979 am reusit sa plec definitiv din tara. In anul 1989 eram stabilit la New York avand dubla cetatenie romana-americana.
Vestea caderii Zidului Berlinului din acea toamna avea sa aduca dupa sine un val urias de sperante. Pentru noi toti cei plecati, caderea comunismului insemna posibilitatea reintoarcerii pe pamanturile natale.                           .

In acea invalmaseala de ganduri si sperante luai hotararea ca urmatoarele sarbatori de iarna sa le petrec in tara alaturi de cei dragi. Conform vizelor de turist de pe pasaport, am intrat in tara pe 16 noiembrie 1989 si aveam sa o parasesc pe 12 februarie 1990 la expirarea vizei.                      .

Astfel am fost surprins in Bucuresti de acele evenimente la care aveam sa particip. In dupa-amiaza zilei de 21 decembrie 1989, ma aflam la Piata Universitatii alaturi de ceilalti revolutionari. Eram constienti cu totii la riscul mare la care ne expuneam insa dorinta de libertate si democratie era mult mai mare. Sacrificiul a fost enorm, 49 dintre noi au fost impuscati in acea zi. Incepand cu cei din fata Salii Dales si terminand cu cei de la baricada. Acele intamplari nu pot fi uitate. Se lasase intunericul peste Piata Universitatii, cand cineva de pe baricada s-a adresat celor din jur printr-o port-voce, sa se faca tot posibilul pentru ca baricada sa fie consolidata, deoarece in mod sigur autoritatile vor trece la represiuni. Ca un furnicar, ne-am pus cu totii in miscare, carand cu spinarea tot ce s-a putut gasi in zona astfel consolidand-o. In acele momente tensionate simteam ca ne lipseste ceva, intr-adevar lipsea comunicarea care era vitala pentru actiunea noastra. Privind in directia Bisericii Coltea, avusei o tresarire.               .

De-a lungul timpului, in vremurile de grea incercare, clopotul din turla bisericii avea sa ramana primul instrument de comunicare in masa. Traversand in graba piata, am ajuns pe trotoarul din fata bisericii. In acea vreme biserica se gasea invaluita in intuneric. Fiind deranjati de pozitia sa ultra-centrala in anul 1986 a fost incuiata la ordinul expres al dictatorilor si poate ar fi avut acelasi sfarsit ca si sora ei din apropiere, Biserica Sfanta Vineri, demolata de comunisti. Insa datorita intamplarilor acelor seri avea sa fie readusa la viata odata cu noi. In partea stanga biserica se inlatura cu o latura a Spitalului Coltea. Intre cele doua cladiri, la inaltimea solului se gasea un peron cu clopotnita. Asta si cautam, urcandu-ma pe peron. Facandu-mi semnul crucii apucai franghia si incepui sa trag cu patima clopotul, in dorinta de a trasmite pana in departari mesajele celor de la baricada.
– Primul mesaj a fost acela de a da de stire tuturor ca acolo, in centru, la Piata Universitatii si bucurestenii au iesit in strada, ridicand postindardul libertatii pe coama baricadei de la Inter.                          .
– Al doilea mesaj fiind acela de a-i chema pe toti cei de buna-credita la baricada pentru a li se alatura celorlalti.                            .
– Bataile clopotelor Bisericii Coltea din acea seara avea sa scapere scanteia sperantei ridicandu-ne la toti moralul. Fara drept de apel Biserica Coltei va ramane in istorie ca “biserica revolutiei”. Acolo din clopotnita ei in acea seara de pomina avea sa ne prevesteasca tuturor schimbarea vremurilor. Tin sa mentionez ca aceasta a fost o intamplare reala, avand o asistenta mare de martori oculari, care pot confirma cele relatate, punandu-se asftel capat tuturor insinuarilor. Misiunea nu aveam sa mi-o duc la bun sfarsit de unul singur. Pesemne ca la auzul clopotului au aparut dinspre bulevard un grup din cate imi reamintesc de 4 copii, baieti in jur de 12-14 ani care fara nicio discutie mi s-au alaturat, bratele noastre unindu-se pe franghie. De asemenea pe latura aceea a spitalului se gaseau ferestrele de la saloanele de maternitate. Toate fusesera deschise pentru a putea vedea la scena deschisa acea intamplare unica pentru acele momente. Observand forfota in jur, am devenit suspicios, din orice ungher puteam fi impuscati. Eu ca eu, dar erau si acei tineri. Am intrerupt brusc actiunea parasind in graba locul. Ajungand pe bulevard aveam sa ne despartim.
Imi mai intorsei odata capul pentru a-i mai putea zari odata pe acei tineri cu figurile lor angelice ce aveau sa dispara in noapte si pe care nu aveam sa-i mai revad vreodata. Aveam sa ajung la baricada alaturandu-ma din nou celorlalti luptatori. Zona era intesata de militari, militieni si securisti si bineinteles aflandu-se tancurile parcate. Cu totii pregatiti de a primi acel ordin de reprimare si care avea sa vina in apropiere de miezul noptii. A urmat un dezastru, baricada sparta, unii dintre noi impuscati, altii arestati, si cei mai norocosi fugind si salvandu-si viata. A doua zi in zori, aveau sa apara cei de la salubritate pentru a spala de pe caldaramuri sangele celor ucisi.
Cine si-ar fi inchipuit in acele momente ca ne mai desparteau doar cateva ceasuri pana cand si dictatorii aveau sa fie prigoniti ca niste caini. A doua zi pe inserate ma perindam prin centru pentru a afla cum au evoluat treburile dupa fuga sotilor Ceausescu. Ajungand pe bulevardul Magheru, in fata Hotelului Ambasador aveam sa aflu ca de data aceasta teatrul operatiunilor se gasea pe Calea Victoriei in zona Palatului Regal. Auzindu-se impuscaturi peste tot, ferindu-ma din colt in colt aveam sa ajung acolo pentru a constata ca de fapt ma gaseam in mijlocul unei scene de razvboi in toata regula. Am reusit sa ma ascund intr-un ungher din spatele peluzei restaurantului Cina, pentru a putea vedea in totalitate acea scena si de a fi in siguranta cat de cat. Se tragea la foc intens de pe palat spre Hotelul Athene Palace, cu cartuse tip trasoare, care sunt vizibile pe timpul noptii, iar suieratul lor prin aer produce o atmosfera de panica. Intuitia nu ma insela. Tot uitandu-ma aveam sa-mi dau seama ca acolo se petrecea ceva caruia nu-i puteam gasi sensul. Totusi in acele momente nu as fi putut da o explicatie. Mai tarziu cand aveam sa ma desmeticesc aveam sa le gasesc raspunsul la toate. De fapt realitatea era una singura, in acele momente eram un martor ocular al acelei diversiuni perfide ce tocmai incepuse si anume acea batalie cu acei teroristi inexistenti, al carui scenariu avea sa coste in zilele urmatoare sute de vieti nevinovate al caror strigat se mai aude si astazi de dincolo de morminte “cine a tras in noi de pe 22”. Plecand din acea zona periculoasa aveam sa ajung in fata intrarii cladirii CC-ului unde se gasea o masa mare de oameni. Inauntru nu se mai dadea voie si eu tocmai acolo vroiam sa intru pentru a vedea ce se petrece. Profitand de o mica ambuscada la usa au mai intrat cativa printre care si eu.                               .
Privind in stanga si-n dreapta aveam sa colind pe toate acele holuri de la un etaj la altul.
La un moment dat aveam sa ajung si in acel balcon cunoscut unde aveam sa vad pentru prima oara fluturand faimosul nostru drapel cu gaura, fiindu-i decupate de pe el acele embleme comuniste, asta dovedind instalarea democratiei. Revenindu-mi si mie randul de a-l flutura cateva secunde                        .
In cladire se afla si o echipa de la televiziunea franceza si care aveau sa filmeze tot ce se intampla acolo in acele momente. De asta nu aveam sa scap nici eu, avand sa fiu vazut alaturi de ceilalti pe imaginile postului de televiziune, astfel avand sa ma dau de gol cu prezenta mea acolo, catre toti cunoscutii.
Curand aveam sa aflu ca grupul emanatilor in frunte cu noul leader ajunsesera deja in cladire, fiind adunati intr-o sala de conferinte.
Ajungand in fata acelei sali aflai in fine numele noului leader. Aflandu-i numele aveam sa revin la realitate. Cu circa un an in urma citisem intr-un ziar al diasporei, parca in Micro-magazin, un articol marunt: “un posibil inlocuitor al lui Nicolae Ceausescu este unul Ion Iliescu care si-a facut studiile la Moscova si in care Kremlin-ul isi pune mare baza”. Datorita acestui articol aveam sa aflu adevarul pe care putini il cunosteau in acele momente. Avand cu totul alte optiuni iluziile aveau sa se naruie. Dezamagit si plin de ganduri negre aveam sa parasesc acea cladire si pe toti acei creduli cu entuziasmul lor. Zilele urmatoare aveau sa fie pline de pesimism, dar si de sperante, pana pe 28 ianuarie cand noii alesi aveau sa-si arate adevarata lor fata. Pe inserate in acea zi ma gaseam in statia de metrou Piata Unirii II pentru a putea ajunge la Piata Victoriei, dorind sa vad ce va fi acolo.
In cateva momente peronul avea sa se umple de catre cei de la I.M.G.B, trimisi in misiune la Piata Viactoriei. Erau cu totii plini de ura tunand si fulgerand. Neputandu-ma abtine le-am spus si eu una “fara comunisti nu va mai lasati amagiti”.
Atat le-au trebuit, repezindu-se ca turbatii si varsandu-si mania cu pumnii asupra mea. Avea sa ma salveze garnitura de tren ce tocmai trasese in statie, in care aveau sa se imbarce ducandu-se la treaba lor. Cu greu aveam sa ajung acasa, trebuindu-mi cateva zile sa-mi revin. Profitand de naivitatea maselor, grupul emanatilor dupa ce reusira sa fure idealurile revolutiei instalara pe malurile dambovitenei democratia batei. Si asta era doar inceputul, lata aveau sa o faca in vara pe 13-14 iunie cand aveau sa aduca la Bucuresti acele hoarde inarmate cu bate facute la comanda. De data aceasta domnul Ion Iliescu avea sa dea vartos cu “bata in balta” facandu-se de bacanie in toata lumea. Dar la ce te puteai astepta “lupul isi schimba parul, dar naravul ba” si tocmai asta nu aveau sa inteleaga cei multi atunci. Aveau sa se scurga si ultimele zile din vacanta mea, astfel ca pe 12 februarie 1990 aveam sa parasesc acele meleaguri dragi, avand sa duc cu mine acel gand ascuns “next time”.

PS: In memoria celor care si-au jertfit viata pentru libertate si democratie in acel decembrie 1989.
-In amintirea tatalui meu si colegilor sai de suferinta, dus pe ultimul drum tot intr-un decembrie, era in 1949 victima unei arestari politice, fusese profesor universitar si avea doar 39 de ani.
MIHAIL IANAS – membru in Asociatia 21 decembrie 1989 Bucuresti
Mai – 10 – 2014