Asociația 21Decembrie 1989

A TREIA SOMAŢIE
CĂTRE PLENUL CURŢII CONSTITUŢIONALE

15 iunie 2010

– somaţie semnată de 36 de organizaţii civice şi sindicale –

Sperăm că  înlocuirea ‘judecătorilor’ numiţi de comunistul totalitar Ion Ilici Iliescu va face posibilă înlocuirea statului de nedrept (neo)comunist cu statul de drept.

Luni 7 iunie 2010, majoritatea ‘judecătorilor’ CC numiţi de Ion Ilici Iliescu au decis mult prea grăbiţi că Legea lustraţiei ar fi neconstituţională.

Vă solicităm să anulaţi ruşinoasa decizie a majorităţii ‘judecătorilor’ CC din 7 iunie a.c. în cazul în care a fost ilegală. Dacă totuşi o consideraţi legală, vă somăm să publicaţi de urgenţă motivarea de aşa zisă neconstituţionalitate a Legii lustraţiei.

Cerem imperativ demisia de onoare a acelora dintre dvs care mai sunteţi în funcţie şi care aţi dat câştig de cauză avocaţilor criminalilor comunişti.

Prin această decizie, Curtea Constituţională a dezonorat România, a ucis statul de drept, a batjocorit din nou idealurile revoluţiei anticomuniste începute în decembrie 1989 – revoluţie neterminată nici azi – , şi a confirmat că ţara noastră este condusă încă de cel care a numit direct sau indirect majoritatea membrilor CC, respectiv activistul comunist totalitar Ion Iliescu implicat în crimele comuniste din 1956, 1957, 1968, urmărit penal – conform declaraţiei procurorului general din 18 ianuarie 2010 – pentru genocidul neocomunist din 22-28 decembrie 1989, principal responsabil pentru fratricidul din iunie 1990 conform rechizitoriului din 2007 formulat de procurorii conduşi de gen.Dan Voinea.  În timpul  genocidului comunist din 22-28 decembrie 1989, au fost ucişi circa 1000 de oameni. Niciodată în istoria României, şeful statului, oricare ar fi fost el, Carol al II-lea, Gheorghiu-Dej sau Ceauşescu, ca să ne referim doar la secolul XX, nu a avut pe conştiinţă viaţa unui nu
măr atât de mare de concetăţeni ucişi în câteva zile. Morţii lui Iliescu sunt de şase ori mai mulţi decât morţii lui Ceauşescu (condamnat la moarte şi în locul celui care a ordonat executarea sentinţei fără respectarea dreptului la apel sau la recurs). În istoria României, Ion Iliescu este campionul criminalităţii împotriva propriului popor, asemenea lui Stalin. Criminalul nr.1 şi, ca urmare, Lustrabilul nr.1.

Cel care a numit direct sau indirect majoritatea ‘judecătorilor’ CC, respectiv Ion Iliescu, dar şi alţi activişti comunişti totalitari precum Valter Roman, Ghizela Vass, Leonte Răutu, Emil Bobu, Ion Dincă, Manea Mănescu, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad, Nicolae Pleşiţă, Gheorghe Enoiu, sunt vinovaţi pentru implicarea în crime comuniste la fel cum au fost vinovaţi pentru implicarea în crime naziste Martin Bormann, Hermann Goering, Rudolf Hess, Alfred Jodl, Joachim von Ribbentrop şi alţi activişti totalitari condamnaţi la moarte sau la închisoare pe viaţă în cadrul procesului de denazificare de la Nuremberg.

Este condamnabil că majoritatea ‘judecătorilor’ CC au fost absolut străini de spiritul justiţiar al judecătorilor procesului de denazificare de la Nuremberg.
Este condamnabil că majoritatea acestora  sunt protectorii criminalilor comunişti totalitari — care sunt de aceeaşi categorie cu criminalii nazişti — în loc să decidă măcar condamnarea lor morală prin legea lustraţiei.
Este condamnabil că majoritatea ‘judecătorilor’ CC nu au înţeles semnificaţia istorică a deciziei de constituţionalitate a legii lustraţiei, compatibilă cu o Românie modernă, membră a NATO şi UE.

Legea Lustraţiei anticomuniste este mult prea blândă cu cei care trebuiau să ajungă după gratii începând din 22 Decembrie 1989.

Decomunizarea este la fel de importantă precum denazificarea. Reamintim faptul că în numele nazismului au fost ucişi zece milioane de oameni şi că în numele comunismului au fost ucişi o sută de milioane de oameni.

Ideea lustraţiei anticomuniste s-a născut în România, acum 20 de ani, prin Proclamaţia de la Timişoara. Aproape toate fostele ţări comuniste au pus în aplicare ideea născută în România. Albania, spre exemplu, a adoptat legea lustraţiei anticomuniste acum 15 ani, în 1995.

Conform Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, ‘adevărata cartă a revoluţiei din decembrie 1989 a fost Proclamaţia de la Timişoara – din 11 martie 1990 – care a consacrat idealurile anticomuniste ale revoluţiei’. Cea mai importantă propunere din Concluziile Raportului final asumat de Preşedintele României în 2006 este următoarea: ‘având în vedere criminalitatea şi nelegitimitatea regimului comunist, se impune adoptarea urgentă a legii lustraţiei’.

Menţionăm că adoptarea urgentă a legii lustraţiei a fost cerută de următoarele documente pentru decomunizarea României: Proclamaţia de la Timişoara (martie 1990), Proclamaţia pentru România (aprilie 2005), Apelul pentru România (iunie 2005) semnat de cele mai prestigioase organizaţii civice în frunte cu GDS, Apelul către Parlamentul României (martie 2007) semnat de 790 de personalităţi, de peste un milion de sindicalişti şi de şase organizaţii civice şi sindicale; Apelul pentru Adevăr (ianuarie 2008) semnat de peste 700 de personalităţi şi de 15 organizaţii civice şi sindicale, Proclamaţia pentru decomunizarea României (23 august 2008) semnată de 26 de organizaţii civice şi sindicale.

Subliniem că legea lustraţiei, conform sondajelor de opinie din 2007, a fost dorită de majoritatea cetăţenilor României (menţionăm că sondajele din 2008, 2009 şi 2010 nu s-au referit la legea lustraţiei).

Este de neconceput să condamnăm fărădelegile şi crimele comuniste fără să interzicem, prin legea lustraţiei, accesul în fruntea celor mai importante instituţii ale statului ale foştilor activişti comunişti şi securişti responsabili direct sau indirect de înfăptuirea acestor  fărădelegi şi crime.

Vă atragem atenţia că punctul de vedere trimis de Preşedintele Camerei Deputaţilor a fost formulat în acord cu opiniile celor mai apreciaţi experţi în drept constituţional solicitaţi în acest sens de noi, prin Societatea Timişoara şi Asociaţia 21 Decembrie 1989.

În situaţia în care nu veţi anula ruşinoasa decizie a majorităţii ‘judecătorilor’CC din 7 iunie a.c., vă somăm ca, înainte de a elabora motivaţia ruşinoasei decizii, să analizaţi cu maximă responsabilitate opiniile pe care le prezentăm mai jos, opinii  formulate pe baza punctelor de vedere ale celor mai apreciaţi experţi în drept constituţional faţă de sesizarea formulată de avocaţii criminalilor comunişti cu privire la aşa-zisa neconstituţionalitate a Legii lustraţiei anticomuniste.

O P I N I E

redactata de Florian Mihalcea, Presedintele Societatii Timisoara

cu privire la sesizarile depuse la Curtea Constitutionala de catre un grup de senatori PSD-PC (inregistrata sub numarul 6723/26.05.2010 – Dosar 1357A/2010) si un grup de deputati PSD-PC (inregistrata sub numarul 6869/28.05.2010 – Dosar 1368A/2010) privind analiza Legii lustratiei care se refera la limitarea temporara a accesului la unele functii si demnitati publice, pentru persoanele care au facut parte din structurile de putere si din aparatul represiv al regimului communist in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, din punct de vedere al constitutionalitatii textului sau.

I. Despre sesizari

Consideram ca cele doua sesizari au fost depuse la Curtea Constitutionala ca o ultima incercare de stopare a demersurilor de decomunizare a Romaniei. Argumentele, in cea mai mare parte, nu sunt fundamentate, iar atunci cand se fac referiri la legi ale lustratiei aflate in vigoare in alte tari care au cunoscut regimul de teroare din perioada comunista sau la decizii CEDO, se ajunge pana la denaturarea insasi a sensului deciziilor Curtilor constitutionale din aceste tari sau al hotararilor CEDO.

Sa luam doar doua exemple:

In sesizarea inregistrata sub numarul 6723/26.05.2010 – Dosar 1357A/2010, depusa de catre un grup de senatori, la punctul 3, lit.c se vorbeste despre ‘ incalcarea (de catre Legea lustratiei – n.n.) art. 8,10,11 si 14 din Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale (…), precum si a art. 3 din Protocolul nr.1 la Conventie.’ Pentru a se ilustra incalcarea art. 3 din Protocolul nr.1 la Conventie este citata cauza Zdanoka vs. Letonia ( Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Marea Camera, Hotararea din data de 16 martie 2006 in cauza Zdanoka vs. Letonia, privind plangerea 58278/2000). In sesizarea grupului de senatori, referitor la aceasta cauza, se arata ca:’ In cauza Zdanoka c. Letonia, in care Curtea Europeana analizeaza interzicerea drepturilor electorale la alegerile nationale parlamentare si locale ale fostilor lideri politici comunisti pe termen nedefinit – interdictie prevazuta de Legea alegerilor legislative din 1995 – din perspe
ctiva art.3 – dreptul la vot din Protocolul nr.1 la Conventie si a art.11 (…), reitereaza faptul ca masurile de lustratie administrativa nu se mai justifica in masura in care au fost adoptate la distanta foarte mare de momentul caderii regimului comunist, apartenenta in cadrul acestui partid in perioada activarii regimului totalitar nemaifiind suficienta pentru a justifica efectul preventiv al restrictiilor impuse, pentru aplicarea restrictiilor fiind necesara verificarea altor elemente, in special participarea celor vizati la acte concrete de rasturnare a regimului democratic.’ De asemenea, in sesizarea inregistrata sub numarul 6869/28.05.2010 – Dosar 1368A/2010 se face, si aici, referire la cauza Zdanoka c. Letonia afirmandu-se (punctul nr.7): ‘In sensul criticilor de neconstitutionalitate prezentate de sesizarea noastra s-a pronuntat in repetate cazuri CEDO, astfel: (…) – Decizia CEDO, cazul Zdanoka c. Letonia, Strasbourg, 16 martie 2004 (…)’. (se refera, probabil,
la decizia Zdanoka c. Letonia, Strasbourg, 16 martie 2006. In anul 2004 nu am gasit in jurisprudenta Curtii nici o astfel de decizie.)

In fapt lucrurile nu stau de loc asa. Decizia citata da castig de cauza Guvernului Letoniei. ‘ Retine, cu treisprezece voturi la patru, ca nu a existat nici o incalcare a articolului 3 al Protocolului nr.1 al Conventiei.
Retine, cu treisprezece zoturi la patru, ca nu este necesara examinarea separata a plangerii reclamantei referitor la Articolul 11 al Conventiei.
(…) ‘
In Hotararea Curtii se arata ca deoarece legea electorala nu prevedea un termen pentru lustrarea persoanelor aflate sub incidenta legii ( jurisprudenta CEDO si Rezolutia Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei 1096/1996 stabilesc ca termen rezonabil pentru lustratie un interval de 5 ani) s-a incalcat art.11 din Conventie ( ceea ce nu este cazul prezentei legi) . ‘ De asemenea – se arata in decizia CEDO – Curtea a considerat ca nu este cazul sa se ia o hotarare in privinta plangerii reclamantei referitor la art.10.’

De altfel, in ‘Observatiile si concluziile Curtii ( pct. 4 din Decizie) se arata ca ( alin. 12) ‘ In timp ce o asemenea masura nu prea poate fi acceptabila in cazul unui sistem politic, de exemplu, intr-o tara care are un cadru general al institutiilor stabilit in urma cu multe decenii sau secole, poate insa sa fie considerat acceptabil in Letonia, luand in considerare contextul politico – istoric care a condus la adoptarea ei si luand in considerare si amenintarea fata de noua ordine democratica prezentata de resurgenta ideilor care, daca ar avea permisiunea sa castige teren, ar putea sa conduca la reinstaurarea vechiului regim.
(13.) Astfel Curtea accepta in cazul de fata ca autoritatile nationale din Letonia, atat cele legislative cat si cele judiciare, sunt mai in masura sa analizeze dificultatile care trebuie confruntate in vederea stabilirii si pastrarii ordinii democratice. Ramane la latitudinea acestor autoritati sa analizeze nevoile societatii pentru a avea incredere in noile institutii democratice, inclusiv in Parlamentul national, si sa raspunda la intrebarea daca aceste masuri restrictive sunt inca necesare in aceste scopuri, cu conditia ca Curtea sa nu gaseasca nimic arbitrar sau disproportionat in aceste decizii.In aceasta privinta, Curtea ia in considerare si faptul ca Parlamentul letonian a revizuit in mod constant sectiunea 5 (6) a Actului din 1995, iar cea mai recenta revizuire a avut loc in 2004.’

Din expunerea Deciziei CEDO rezulta in mod clar ca citarea acestei decizi de catre grupurile de parlamentari care au depus sesizarile in sustinerea tezei de neconstitutionalitate a Legii lustratiei s-a facut fie din neatentie, fie din rea-vointa, incercandu-se denatuarea sensului unei decizii a Marii Camere, care are forta juridica obligatorie.

Al doilea exemplu se refera la hotararile Curtilor Constitutionale din diferite state din estul Europei care au astfel de legi de limitare temporara a accesului fostilor activisti ai Partidului Comunist la functii de conducere si demnitati publice. Este cel putin curios ca semnatarii sesizarilor au invocat in sprijinul afirmatiilor lor hotarari ale curtilor constitutionale din state in care astfel de legi sunt in vigoare. Acest lucru conduce la afirmatia ca in toate aceste exemple curtile constitutionale au dat avize pozitive de vreme ce legile, chiar daca modificate in sensul indicat prin decizia Curtii Constitutionale, se afla in vigoare.

In Letonia, de exemplu (sa luam, din nou, cazul letonian, citat de semnatarii sesizarilor in sprijinul teoriei lor), Curtea Constitutionala a dat aviz pozitiv legii.
Gasim referiri la Hotararea Curtii constitutionale chiar in corpul deciziei Zdanoka c. Letonia, Strasbourg, 16 martie 2006: ‘ Curtea Constitutionala a examinat cu atentie, in hotararea sa din 30 august 2000, circumstantele istorice si politice care au dat nastere acestei legi in Letonia, considerand ca restrictia nu este nici arbitrara nici disproportionata la acel moment din timp (…).14. Trebuie sa fie luat in considerare faptul ca, Curtea constitutionala a observat in hotararea sa din 30 august 2000 ca Parlamentul letonian trebuie sa stabileasca un termen limita pentru aceasta restrictie. In lumina acestui avertisment, chiar daca in prezent nu se poate considera ca Letonia a depasit limitele prevazute in articolul 3 al Protocolului nr.1, cu toate acestea Parlamentul letonian trebuie sa pastreze restrictia statutara sub observatie constanta, si sa aiba in vedere incheierea acesteia cat mai curand. O astfel de concluzie pare justificata si din perspective unei stabilitati d
e care Letonia se bucura in prezent, inter alia, in special datorita integrarii sale in Uniunea Europeana. 15. Curtea concluzioneaza ca nu a existat nici o incalcare a articolului 3 al Protocolului nr.1 al Conventiei.’

In sesizarea depusa la Curtea Constitutionala de catre un grup deputati PSD-PC (inregistrata sub numarul 6869/28.05.2010 – Dosar 1368A/2010) se aduce ca argument in favoarea neconstitutionalitatii legii, Hotararea Curtii Constitutionale din Ungaria care a verificat sub aspectul constitutionalitatii Legea 23/8.03. 1994 privind verificarea persoanelor ce detin anumite pozitii cheie si pozitii ce tin de increderea publica a persoanelor ce pot forma opinia publica si a celor de la oficiul arhivelor istorice. In sesizarea inregistrata sub numarul 6869/28.05.2010 – Dosar 1368A/2010 – se arata ca: ‘Prin decizia Curtii Constitutionale din Ungaria nr. 31 din 2003 au fost declarate neconstitutionale unele din articolele acestei legi si in final prevederile intregii legi au ramas fara aplicare si date uitarii’. Ceea ce inseamna ca, de fapt, Curtea Constitutionala din Ungaria a declarat legea constitutionala si ca ea a se aplica in Ungaria, la fel ca si in celelalte tari in care legi sim
ilare au fost analizate de Curtile lor constitutionale. Finalul frazei ‘ au ramas fara aplicare si date uitarii’ este lipsita de orice rigoare juridica. De altfel, niciunde in legislatia romana sau a altor tari, nu este reglementata vreo institutie a ‘darii uitarii’, sintagma care ramane o constructie pur poetica, fara semnificatie juridica. Ce prevede Decizia 31/2003 (VI.4.)AB a Curtii constitutionale din Ungaria? Decizia contine in dispozitivul ei 6 puncte. Din cele 6 puncte, doar unul vorbeste despre neconstitutionalitatea unui paragraf din lege. Pentru a fi mai convingatori autorii sesizarii au facut vorbire despre mai multe articole din lege care ar fi fost declarate neconstitutionale: ‘(…)au fost declarate neconstitutionale unele din articolele acestei legi’, ceea ce este fals. De fapt, ce prevede dispozitivul deciziei?
1. Curtea Constitutionala a stabilit ca textul ‘indirect sau: in articolele 16,17 si 18 ale sectiunii2 paragraful(3) al Actului XXIII din 1994 asupra verificarii persoanelor care detin anumite pozitii cheie si pozitii de demnitate publica, si persoane formatori de opinie, (…) si in consecinta sunt anulate.
Sectiunea 2, paragraful(3), articolele 16,17 si 18 vor ramane in vigoare dupa cum urmeaza:( …)
2. Curtea Constitutionala respinge petitiile care solicitau stabilirea neconstitutionalitatii si anularea altor prevederi din articolele 16,17 si 18 (…)
Curtea Constitutionala respinge petitiile care solicitau stabilirea neconstitutionalitatii si anularea altor prevederi din articolele 15, 19 si 20 (…)
Curtea Constitutionala respinge petitiile care solicitau eliminarea unei omisiuni a indatoririi legislative in legatura cu sectiunea 1 (…), asupra verificarii persoanelor care detin anumite pozitii cheie si pozitii de demnitate publica, si persoane formatori de opinie, si asupra Biroului Arhivelor Istorice.
Curtea Constitutionala respinge petitiile care solicitau eliminarea unei omisiuni a indatoririlor legislative ale Parlamentului prin neadoptarea unui statut care sa permita analizarea din motive de securitate nationala a tuturor judecatorilor si a procurorilor, si prin faptul ca nu a indepartat agentii Departamentului III/III din curtile de judecata si din birourile procurorilor.
Curtea Constitutionala respinge petitia care solicita anularea intregului Act XXIII din 1994 asupra verificarii persoanelor care detin anumite pozitii cheie si pozitii de demnitate publica, si personae formatori de opinie, si asupra Biroului Arhivelor Istorice.’

Dupa cum rezulta cu prisosinta, si afirmatiile privind hotararea Curtii constitutionale din Ungaria sustinute de semnatarii sesizarilor nu corespund realitatii fie din neintelegerea textelor la care au facut referire, fie din manifestarea relei-credinte.
Decizia Curtii Constitutionale din Lituania ( 5 mai 1999) consfiinteste si ea ca Legea privind evaluarea Comitetului pentru Securitatea Statului (NKVD, NKGB, MGB, KGB) si activitatile desfasurate pe viitor de fostii angajati permanenti ai respectivei organizatii (‘legea privind KGB’), Legea lustratiei lituaniene, este constitutionala si a fost adoptata la data de 16 iunie 1998 de catre Parlamentul lituanian (Seimas) si promulgata de Presedintele Republicii.
In acelasi registru, al falsului prin omisiune, se vorbeste in sesizare si despre Legea filtrajului din Cehia (Legea 451/1991), legea similara lustratiei din Romania. In sesizare se arata ca:’ Aceasta lege a facut obiectul unor reclamatii adresate Organizatiei Internationale a Muncii in noiemmbrie 1991 si iunie 1994. Comisia de ancheta care s-a deplasat in acest stat, a solicitat guvernului sa abroge dispozitiile acestei legi(…). Legea functiei publice a abrogat Legea filtrajului.’ Din sesizare s-ar putea deduce, deci, ca in urma vizitelor reprezentantilor respectivei organizatii internationale, legea a fost abrogata. Semnatarii sesizarii au uitat sa aminteasca de un amanunt esential. Paragraful XXIII al legii se refera la intrarea in vigoare a legii: ‘Prezenta lege intra in vigoare la data promulgarii (4.10.1991-nn.) si isi inceteaza activitatea la 31 decembrie 1996.’ Legea nu a fost abrogata. Curtea Constitutionala a declarat-o constitutionala. Ea avea valabilitate, confo
rm legii, timp de cinci ani si si-a incetat valabilitatea la data prevazuta in lege. La fel, s-a hotarat ca legile similare din Albania (Legea nr. 8001/22.09.1995), din Polonia si Germania, sunt constitutionale.

II. Tardivitatea

In ambele sesizari este invocat aspectul tardivitatii legii. Semnatarii sesizarii (senatori) arata ca: ‘ Chiar daca s-ar admite posibilitatea restrangerii dreptului de a accede in functiile publice pe criteriul apartenentei in anumite functii ale nomenclaturii comuniste, se ridica problema proportionalitatii si a eficiientei juridice a unei astfel de masuri, in conditiile adoptarii sale la peste 21 de ani da la caderea regimului comunist, in decembrie 1989. Or, asa cum s-a retinut si in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, in conditiile trecerii unei perioade atat de indelungate de la reinstaurarea democratiei in Romania, acest temei nu mai este suficient pentru a justifica efectul preventiv al restrictiei, fiind necesara verificarea altor elemente, in special participarea persoanelor vizate de masurile de lustratie la acte concrete de rasturnare a regimului democratic.’
Recent a aparut la editura Polirom (2010) lucrarea ‘Comentarii la Constitutia Romaniei’, de Gabriel Andreescu, Miklos Bakk, Lucian Bojin si Valentin Constantin, cu o introducere de Bogdan Iancu numita ‘Antinomii constitutionale’. ‘Majoritatea proceselor de constitutionalitate post-comuniste – arata Bogdan Iancu – au stat de la bun inceput sub semnul unei partiale continuitati politice, institutionale si – mai ales – umane. Drept urmare, adoptarea noilor legi fundamentale sau procesele de ‘remaniere constitutionala’ prin amendamente la constitutiile comuniste (exemplul Ungariei) au presupus si inclus continuitatea unor interese de grup, consolidate si uneori legitimate juridic in perioada post-comunista. O serie de masuri de ‘ confruntare cu trecutul’ totalitar (lustratie, decomunizare, retrocedari de terenuri si proprietati confiscate abuziv) au fost de aceea adoptate tarziu, in versiuni edulcorate sau in forme confuze ori contradictorii, implementate apoi fragmentar si sinco
pat. Intr-o oarecare masura, asemenea dificultati sunt inerente oricarei tranzitii de la un regim totalitar la democratie liberala. Vergangenheitsbewaltigung, confruntarea cu trecutul nazist, a inceput in Germania de Vest abia in anii 70, iar in Spania, unde tranzitia de la dictatura generalului Franco s-a facut consensual, trecutul a fost subiectul unui tabu constitutional pana foarte curand.’
Nu, nu este prea tarziu pentru o lege a lustratiei. Ea nu putea sa apara in anii 90, decada dominata de fostii comunisti ramasi la putere care faceau ca tranzitia sa se prelungeasca mult mai mult decat in celelalte tari foste comuniste, in care tranzitia incepuse deja in anii 80. Dar, la fel ca in Germania si Spania, trebuie sa ne confruntam in cele din urma cu propriul trecut, chiar daca mai tarziu decat ne-am fi dorit noi, dar la momentul adecvat de fapt, din punct de vedere istoric.
Istoricii care se ocupa de istoria recenta a Romaniei folosesc, deja de mult, sintagma introdusa de Corneliu Coposu, aceea de ‘neo-comunism’. Cand a cazut, de fapt, comunismul? In dupa-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, sau treptat, in urma unui proces temporizat de comunistii aflati in continuare la putere, proces care s-a prelungit pana la inceputul anilor 2000? ‘Specificul tranzitiilor post-comuniste – mai constata Bogdan Iancu, in introducerea la volumul Comentarii la Constitutia romaniei – rezida asadar intr-o suprapunere partiala si inegala a problemei morale (confruntarea propriu-zisa cu trecutul) cu cea profesionala (impactul totalitarismului de tip comunist asupra elitelor profesionale). Specificul romanesc rezida in gradul de intensitate locala a contradictiilor post-comuniste. Tranzitia violenta, insotita de o continuitate covarsitoare de personal, a creat posibilitatea legitimarii unor intregi structuri post-comuniste prin mijloacele institutionale si ideologice a
le constitutionalismului liberal. Aceste structuri au continuat sa determine evolutia pe termen lung a unor domenii cheie pentru crearea si consolidarea statului de drept.’ Chiar daca ‘lustratia’ in Germania de Vest si Spania a inceput mult mai tarziu, acum, este greu de imaginat ca in structurile de putere ale celor doua state democratice sa mai existe personaje imprtante ale regimului nazist sau a celui franchist.

‘Or, asa cum s-a retinut si in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului – se arata in sesizarile depuse la Curtea Constitutionala -, in conditiile trecerii unei perioade atat de indelungate de la reinstaurarea democratiei in Romania, acest temei nu mai este suficient pentru a justifica efectul preventiv al restrictiei, fiind necesara verificarea altor elemente, in special participarea persoanelor vizate de masurile de lustratie la acte concrete de rasturnare a regimului democratic.’
Persoanele vizate acum de Legea lustratiei in Romania constituie, inca, un pericol real pentru democratie. Perioada noastra de tranzitie a fost marcata de momente in care statul de drept a fost pus in pericol.
Este suficient sa amintim ‘mineriadele’ din 1990, 1991 (cand a fost inlaturat prin forta un guvern democratic) si, mai ales, cea din 1999 cand minerii au fost instigati de la chiar tribuna Parlamentului, sa rastoarne statul de drept de catre unii parlamentari alesi. Este un exemplu ca, relativ recent, ‘persoane vizate de masurile de lustratie au participat la acte concrete de incercare de rasturnare a regimului democratic’.
In aceste conditii, de cand masuram ‘tardivitatea’ legii? Din 22 decembrie 1989, sau din 1999?
Retelele fostei Securitati au pus de mai multe ori in pericol siguranta nationala. Un exemplu ar putea fi FNI, toti sefii de filiale ai acestui ‘fond’ menit sa escrocheze populatia fiind fosti ofiteri de Securitate.

Asa cum arata Bogdan Iancu in volumul citat, toate legile care ar genera procese de decomunizare au aparut sau au fost puse in aplicare foarte tarziu. Alte exemple:
Retrocedarea proprietatilor confiscate abuziv este un proces departe de a fi incheiat, fiind reglementat de o legislatie premeditat stufoasa si cu totul ineficienta, sanctionata (deocamdata doar jurisprudential) si de Curtea Europeana a Drepturilor Omului); improprietarirea clientelei politice a fostelor structuri comuniste cu imobile ale caror proprietari sunt inca vicime ale regimului comuniste nu face altceva decat sa perpetueze inechitati si ilegalitati care pun in pericol insasi esenta unui stat de drept.
Legea 221, care acorda despagubiri fostilor detinuti politici si fostilor deportati (tot victime ale regimului comunist), a inceput sa se aplice doar de cateva luni si nu exista, pana in prezent, nici o hotarare definitiva in acest tip de cauze.
Chiar si condamnarea comunismului s-a facut tarziu, abia in 2006, ceea ce ne conduce la ideea ca doar acum, in anii din urma, a inceput, de fapt, decomunizarea Romaniei, proces absolut necesar pentru consolidarea democratiei.
Statul Roman, prin vocea Presedintelui Romaniei, si-a cerut atunci iertare de la victimele comunismului si a declarat regimul comunist drept ‘regim ilegitim si criminal’.
Iar una din recomandarile raportului privind crimele comunismului cuprindea chiar adoptarea cat mai urgenta a Legii lustratiei.

III. Vinovatii colective

In sesizarea grupului de deputati ajunsa la Curtea Constitutionala se arata ca ‘(4) Principalul viciu al legii si principala critica de neconstitutionalitate a acesteia se refera la instituirea unei adevarate sanctiuni colective, bazate pe o forma de raspundere colectiva si pe o culpabilizare globala facuta pe criterii politice.’ Si, ‘simpla apartenenta la o structura politica a unei personae, sau la un organism apartinand unui regim politic constituie, (…) o prezumtie de vinovatie’
In mod ciudat apar in aceste afirmatii sintagmele ‘criterii politice’ si ‘apartenenta la o structura politica a unei persoane’ sau la un ‘organism apartinand unui regim politic’.
Este evident, din lectura textului legii, ca legiuitorul nu s-a referit la simplii membri ai Partidului Comunist. In lege se arata, in mod clar, ca persoanele care intra in incidenta acestei legi sunt sunt doar cele cuprinse in articolul 1, adica ‘marii responsabili’, cei care au renuntat la profesiile si ocupatiile lor pentru a se consacra exclusiv ‘muncii de partid’ si au fost platiti cu salarii pentru activitatea prestata. Aceasta este, de altfel, si definitia activistului.
Partidul Comunist avea la baza notiunea de ‘lupta de clasa’, ceea ce defineste caracterul nedemocratic al acestuia. El nu recunostea nici unul din principiile de baza ale democratiei si nici pluripartidismul, avand ca scop sa ajunga la putere nu prin castigarea unor alegeri libere, ci prin insurectii populare. Un astfel de partid s-ar incadra acum in art .40 (2) din Constitutie, unde se arata ca:’Partidele sau organizatiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militeza impotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranitatii, a integritatii sau a independentei Romaniei sunt neconstitutionale’. Nu putem vorbi despre Partidul Comunist ca despre un partid politic, in acceptiunea clasica, ci mai mult despre o organizatie, in care liderii ei s-au asociat in vederea comiterii unui sir intreg de infractiuni prevazute in Constitutia de acum, dar si (unele) in cea comunista. Nu putem vorbi, deci, despre ‘criterii politice’ si nici de ‘apartenenta
la o structura politica a unei persoane’. In ceea ce priveste ultima sintagma : ‘organism apartinand unui regim politic’, credem ca ar fi fost mai adecvat sa se utilizeze sintagma ‘organism apartinand unui regim politic ilegitim si criminal’.

Regimul comunist nu a existat prin vointa unui singur om. Regimul a functionat prin aportul persoanelor care detineau acele inalte functii care, acum, intra sub incidenta Legii lustratiei.

Dar legea lustratiei nu stabileste vinovatii. Incearca doar sa apere democratia de aceste personaje care se aflau in functii de conducere in timpul regimului comunist si care constituie acum un pericol pentru noua societate democratica. Cu atat mai putin nu este vorba de ‘vinovatii colective’. De altfel, legea se refera in mod strict la persoana care a ocupat o anumita functie si nu la grupuri de persoane.

IV. Dreptul de a fi ales

Dreptul de a fi ales invocat la punctul nr.1 din sesizare grupului de senatori PSD-PC ( cu toate ca senatorii Partidului Conservator au votat legea) se regaseste in Constitutia Romaniei (art.37 coroborat cu art.53), in Declaratia Universala a Drepturilor Omului (art.21 coroborat cu art.29). Atat in Constitutie, cat si in Declaratia Universala a Drepturilor Omului se prevede ca si acest drept poate fi restrans prin lege. Art. 53 din Constitutie arata ca acest drept poate fi restrans pentru: ‘ apararea securitatii nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si libertatilor cetatenilor, desfasurarea instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinisru deosebit de grav. (2) Restrangerea poate fi dispusa numai daca este necesara intr-o societate democratica. Masura trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o, sa fie aplicata in mod nediscriminatoriu si fara a aduce atingere existen
tei dreptului sau libertatii’. Initiatorii legii lustratiei au aratat ca in acest caz se impune, pentru o perioada determinata de timp (5 ani) aceasta masura, pentru curatarea si apararea moralei publice, dar si, asa cum am aratat mai sus, a democratiei, adica a drepturilor si libertatilor cetatenilor si pentru apararea securitatii nationale.
In consecinta, Legea lustratiei este in acord cu Legea fundamentala, care permite legiuitorului instituirea unor limitari in exercitarea drepturilor fundamentale in masura in care sunt indeplinite cumulative anumite conditii imperative, asa cum am aratat mai sus.
Tot la punctual 1 din sesizare, senatorii care au redactat documentul recunosc, implicit ca : ‘(…) regimul communist este asociat cu o serie de abuzuri, manifestate in special impotriva drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului (…)’
Dar si:’ (…) restrictii care vin ca urmare a unor fapte din trecut, cand persoanele in cauza nu puteau, in mod rezonabil, sa prevada ca actiunile lor pot avea consecinte negative pe viitor’.
Consecintele negative nu sunt legate de faptul ca acea persoana nu mai are dreptul sa candideze la o functie aleasa pe termen de 5 ani. In realitate, consecintele negative pentru drepturile si libertatile cetatenilor, dar si, de multe ori pentru integritatea lor corporala si mentala si chiar pentru viata lor, s-au facut simtite in toata perioada comunista, si apoi dupa caderea oficiala a regimului comunist. Faptele savarsite atunci in numele unei ideologii criminale, pentru a-si apara pozitiile de putere, au fost amnistiate sau prescrise, dar consecintele lor asupra populatiei sunt vizibile si astazi.

Ar fi bine sa reamintim celor care au uitat, ca in Romania a avut, totusi, loc o Revolutie anticomunista, ceea ce inseamna nu doar schimbarea unor insemne, ci si schimbarea oamenilor care au reprezentat (si nu doar au sustinut) un regim criminal. Ar fi moral sa nu mai stea in aceeasi banca in Parlamentul Romaniei, alaturi, victima si calaul, asa cum s-a intamplat de mai multe ori. In anii 90, un deputat liberal de Timis, fost detinut politic, s-a intalnit in Parlament cu seful Securitatii din Resita, cel care cu doar cativa ani in urma il batea cu mana lui, in timpul anchetelor de la Securitate. Or, in textul trimis de cativa senatori PSD la Curtea Constitutionala se vorbeste despre: ‘(…) restrictii care vin ca urmare a unor fapte din trecut, cand persoanele in cauza nu puteau, in mod rezonabil, sa prevada ca actiunile lor pot avea consecinte negative pe viitor’. Credem ca deputatul la care am facut referire – ca exemplu -, fost sef al Securitatii judetului Caras-Severin pu
tea, in mod rezonabil, sa prevada ca actiunile lui pot avea consecinte negative pe viitor.

V. Principiul nediscriminarii

Principiul nediscriminarii este si el invocat la punctul nr.2 din sesizarea grupului de senatori PSD-PC ( cu toate ca senatorii Partidului Conservator au votat legea). ‘Or, Legea lustratiei – se sustine in sesizare – instituie, in mod evident, o discriminare intre cetatenii romani in ceea ce priveste accesul la functiile publice, numite si elective, pe criteriul apartenentei la partidul cominst in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, in conditiile in care aceasta restrangere depaseste cadreul constitutional (…)’.
Simpla apartenta la partidul comunist, asa cum am mai aratat, si cum este evident pentru oricine citeste textul de lege, nu are nici o legatura cu Legea lustratiei. In continuarea punctului 2 se vorbeste din nou despre ‘(…) discriminare pe criterii de aparteneta politica’, or am aratat mai sus ca regimul comunist nu are nimic de a face cu ceea ce numim intr-un stat democratic ‘partid politic’. Partidul comunist nu a fost, in acceptiunea noastra, un partid politic, ci un aparat represiv al unui regim criminal.

VI. Acorduri internationale

La punctul I am facut, deja, referiri la hotararile CEDO si la Conventia Europeana pentru Drepturile Omului, iar la punctul IV la Declaratia Universala a Drepturilor Omului.
Semnatarii sesizarilor invoca si incalcarea art.19 si 25 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice. Astfel, potrivit art.25 ‘ orice cetatean are dreptul si posibilitatea, fara nici o discriminare, si fara restrictii nerezonabile:
(…)
b) de a alege si de a fi ales, in cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal si egal si cu scrutin secret, asigurand exprimarea libera a vointei alegatorilor;
c) de a avea acces, in conditii generale de egalitate, la functiile publice din tara sa’
In cazul Legii lustratiei este vorba de restrictii rezonabile, in sensul pactului.
In mod cu totul eronat, semnatarii sesizarii invoca si libertatea de exprimare (art.10 din Conventie), care nu are nici o legatura cu legea in discutie.
De asemenea, se invoca si incalcarea Rezolutiei Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei nr.1096/1996 relativa la masurile de desfiintare a mostenirii fostelor regimuri totalitare comuniste. In acest caz, este vorba de o rezolutie a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei care are rol de recomandare pentru statele membre si nu poate fi confundata cu un acord sau conventie internationala, care ar avea prioritate fata de legislatia interna. O rezolutie a Consiliului Europei, la fel ca si recomandarile Comisiei de la Venetia, nu se asimileaza acordurilor internationale, nu se semneaza de catre statele membre si nu se ratifica de parlamentele statelor membre. Totusi, analizand rezolutia, care este data de un for politic al Consiliului Europei, deci este un act politic, reprezentand punctul de vedere majoritar al diverselor grupari politice din Adunarea Parlamentara, observam ca, in anumite conditii ( ceea ce este cat se poate de firesc) adunarea Parlamentara a Consiliului
Europei agreeaza ideea de lustratie si nu o considera ca un demers care ar incalca drepturile omului in general sau Conventia Europeana pentru Drepturile Omului in special. In rezolutie se arata ca, pentru a fi compatibila cu un stat de drept, o lege a lustratiei ar trebui sa corespunda unor criterii care, reamintim, sunt facultative.

Lustratia nu poate fi folosita decat pentru a elimina sau a reduce in mod semnificativ amenintarea pe care subiectul lustratiei ar putea-o constitui pentru instaurarea unei democratii libere si viabile prin utilizarea unei pozitii speciale pentru a aduce atingere drepturilor omului sau pentru a bloca procesul de democratizare. Lustratia nu poate fi utilizata in scopuri sanctionatorii, represive sau de razbunare. Lustratia nu poate privi functii elective, decat atunci cand candidatul o cere. Interzicerea functiilor in cadul lustratiei nu poate sa dureze mai mult de cinci ani. Nimeni nu poate face obiectul unor masuri de lustratie datorita opiniilor sau a convingerilor personale. Lustratia ‘colaboratorilor constienti’ este autorizata numi in cazul persoanelor care au participat efectiv , in asociere cu serviciile de stat, la violari grave ale drepturilor omului.
Legea lustratiei din Romania impiedica pe fostii activisti si pe ofiterii de Securitate sa devina parlamentari, adica sa participe la procesul legislativ al tarii. Exista pericolul ca cineva care ani de zile a facut parte din conducerea aparatului represiv communist si care urmarea ingradirea sistematica a drepturilor omului, sa nu aiba capacitatea de a-si modifica, fara nici o pregatire sau intelegere a importantei drepturilor si libertatilor individuale, modul in care sa priveasca procesul legislativ din perspectiva apararii acestor valori. Blocarea sau incercarea de a bloca procesul de democratizare este un fenomen curent si nu ne referim doar la atitudinea pe care subiectii lustratiei au avut-o in timpul deselor interventii ale minerilor care au incetinit periodic procesul de democratizare. Dupa mineriada din 1991, de exemplu, cererea Romaniei de aderare la Consiliul Europei a fost amanata cu aproape doi ani.
Au existat, si inca mai exista, foarte multe blocaje, in Parlament, fata de legi necesare procesului de democratizare a tarii.
Legea lustratiei din Romania, asa cum este elaborata, nu poate fi utilizata in scopuri sanctionatorii, represive sau de razbunare. Recomandarea de a nu fi lustrate persoanele care candideaza pentru functii elective se refera la situatiile in care trecutul candidatilor este cunoscut si alegatorii voteaza in cunostinta de cauza, in cazul unui electorat matur. Legea prevede o durata de 5 ani pentru interzicerea ocuparii unor functii de catre persoane care cad sub incidenta legii. Intra sub incidenta legii doar fostii colaboratori al Securitatii care au facut ‘politie politica’, si despre a caror calitate se pronunta, conform legii, o instanta de judecata.
Un ultim acord international despre care semnatarii sesizarii sustin ca este incalcat de Legea lustratiei este Conventia 111/1958 a Organizatiei Internationale a Muncii privind nediscriminarea in munca. Este vorba despre nediscriminarea in ceea ce priveste ‘ocuparea fortei de munca si exercitarea profesiei’.
Legea nu incalca in nici un fel prevederile conventiei de vreme ce nu instituie nici un fel de restrictie in ocuparea unui loc de munca in conformitate cu pregatirea sa profesionala. In lege se vorbeste doar despre calitatea de parlamentar (parlamentar nu este o meserie sau o profesie) sau despre ocuparea unor functii sau demnitati publice si nu a unor locuri de munca in concordanta cu calificarea profesionala. Legea nu ingradeste, in nici un fel, dreptul la munca.
Mai este invocat si articolul care vorbeste despre ‘ocuparea deplina a fortei de munca, in scop productive, si in conditii de libera alegere a muncii (…) fara deosebire de opinii politice.’ Legea lustratiei nu face nici o deosebire de opinii politice si nu ingradeste libera alegere a muncii. Exista o deosebire neta intre profesia pe care o exercita cineva si functia in care acesta este incadrat, mai ales ca legea se refera doar la functiile numite, nu si la acelea la care poti avea acces prin concurs. Sintagma ‘fara deosebire de opinii politice’ este citata repetat de autorii sesizarii, fara nici o legatura cu legea in discutie. Persoanele care se afla sub incidenta legii au acum diverse opinii politice si apartin diverselor partide. Nimeni nu isi mai revendica ‘opiniile politice ‘ din perioada comunista, daca ele chiar existau in cateva cazuri, si, oricum nu pentru aceste opinii se afla subiectii lustratiei sub incidenta legii, ci pentru ca au organizat si au condus un reg
im criminal, care a facut sute de mii de victime. Din acest motiv, nu este moral ca fostele unelte ale regimului criminal comunist sa se afle in continuare in functii de conducere intr-un stat care a condamnat recent comunismul.
Legea nu cauta vinovati si nu instituie, in nici un caz, vinovatii colective. Ea este o lege de reparatie morala pentru victimele regimului comunist, care ar merita, dupa ce in Romania a avut loc o Revolutie anticomunista, sa nu mai fie condusi de proprii lor tortionari, de oamenii care au facut ca acest regim de teroare din Romania sa fie posibil.
Legea lustratiei este un substitut al propriei constiinte pentru cei care, igorand elementarele principii ale moralei si decentei, nu s-au restras ei insisi, din propria pornire si de la inceput, din viata publica a unei tari la a carei distrugere sistematica, timp de decenii, au contribuit substantial.

Pentru toate aceste considerente, Curtea Constitutionala poate constata ca Legea lustratiei privind limitarea temporara a accesului la unele functii si demnitati publice, pentru persoanele care au facut parte din structurile de putere si din aparatul represiv al regimului communist in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este constitutionala, respingand ca nefondate sesizarile depuse la Curtea Constitutionala de catre un grup de senatori PSD-PC (inregistrata sub numarul 6723/26.05.2010 – Dosar 1357A/2010) si un grup de deputati PSD-PC (inregistrata sub numarul 6869/28.05.2010 – Dosar 1368A/2010).

Florian Mihalcea – Presedintele Societatii Timisoara

*    *    *

În continuare, prezentăm două opinii ale celor mai apreciaţi experţi în drept constituţional faţă de sesizarea formulată cu privire la aşa-zisa neconstituţionalitate a Legii lustraţiei anticomuniste.

PRIMA OPINIE
Lustraţie: puncte de vedere.

Având în vedere formularea de către grupurile parlamentare PSD+PC a unei sesizări sesizări privind neconstituţionalitatea Legii Lustraţiei, ţinem să precizăm câteva aspecte de natură metodologică şi conceptuală.

1. În cadrul sesizării depuse ( punctul 4 din text), semnatarii fac referire la o definire a lustraţiei în acord cu care aceasta ar fi echivalentă unei sancţiuni de natură penală, survenită în urma unui raţionament bazat pe vinovăţia colectivă a unor persoane supuse acţiunii legii.
În realitate, lustraţia nu presupune, în nici un fel, o sancţiune de natură penală. Ea presupune ceea ce în literatura de specialitate din domeniul justiţiei de tranziţie se numeşte ‘descalificare administrativă’ şi are exclusiv o menire profilactică şi preventivă, cu scopul de a întări, prin fixarea unor criterii de selecţie a elitei politice şi administrative, coeziunea culturii democratice la nivelul unui stat.
Legea lustraţiei din România nu face decât să urmeze un tipar stabilit de toate societăţile care au experimentat trecerea de la un regim totalitar la demoocraţie. În contextul specificităţii acestei situaţii legale şi politice, o seamă de state democratice au imaginat strategii care să aibă ca scop eliminarea, temporară şi pe o durată temporară, din aparatul de stat, a celor care au aparţinut structurii decizionale din cadrul fostului stat totalitar comunist.
din acest punct de vedere, modelul cel mai important de la care se revendică statele postcomuniste este cel iniţiat de Republica Federală Germană, acolo unde noua republică a iniţiat un proces amplu de denazificare. În cadrul acestuia, s-a instituit şi o practică de descalificare administrativă, destinată epurării din elita politică a celor asociaţi cu fostul regim naţional- socialist.
specificitatea condiţiei post-totalitare din state precum Germania, Cehia, Polonia a dus la impunerea unor răspunsuri similare omologate în domeniul aflat în dezvoltare în acest moment al justiţiei de tranziţie. Mecanismele justiţiei de tranziţie au ca finalitate sancţionarea actelor şi faptelor comise în trecut de regimurile dictatoriale, precum şi eliminarea din aparatul de stat a celor ce au participat, prin poziţia lor în sistemul decizional, la instaurarea şi menţinerea la putere a dictaturii.
lustraţia este parte din paradigma ‘democraţiei militante’. Aceasta are ca punct de pornire premiza în acord cu care loialitatea faţă de ethosul democratic este o valoare centrală în efortul de gestionare a moştenirii unei dictaturi şi de combatare a resurgenţei oricărui totalitarism.

2. În cadrul sesizării depuse, semnatarii realizează, la punctul 4, o serie de judecăţi care se cer amendate.

Lustraţia nu vizează sancţionarea categorială a unor persoane în temeiul apartenenţei lor la fostul PMR/ PCR, aşa cum se sugerează. Astfel cum indică lista de poziţii lustrabile din cadrul legii adoptate, nu se are în vedere decât eliminarea din structurile de stat a celor care au aparţinut aparatului decizional, de partid şi de stat, al RPR / RSR. Confuzia dintre această categorie şi membrii obşnuiţi de partid este una întreţinută în mod deliberat de semnatarii sesizării.
În pofida a ceea ce sugerează semnatarii documentului, alegerea / ocuparea anumitor funcţii de partid nu se impunea , în mod obligatoriu, nici unui cetăţean al RPR/ RSR. De aici, inexactitatea unei afirmaţii potrivit căreia nu ar fi existat o libertate de alegere sau o alternativă. Acestea au existat, fiecare dintre cetăţeni având libertatea de a decide dacă se pune sau nu în slujba unui stat totalitar.
Semnatarii documentului sugerează că există o identitate de natură între RPR, RSR, pe de o parte, şi România democratică, pe de altă parte. Ei trimit la faptul că anumite persoane lustrabile au ocupat ‘funcţii de specialitate’, în cadrul aparatului de stat al unui stat recunoscut pe plan internaţional.
Ceea ce se ignoră, în mod deliberat, este faptul că recunoaşterea internaţională a RPR/ RSR nu anulează , în nici un moment, natura totalitară a regimului politic stabilit după 6 martie 1945. Persoanele evocate ca lustrabile în lege au contribuit, direct, la constituirea şi aplicarea politicilor unui regim pe care Preşedintele României l-a calificat, în baza Raportului Comisiei Prezidenţiale de analiză a dictaturii comuniste din România, drept unul ilegitim şi criminal.
Din acest punct de vedere, orice similitudine cu practicile represive ale unui regim comunist este neavenită şi caducă legal. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât statul comunist, RPR/ RSR, a încălcat, prin acţiunile sale, documentate istoric, atât angajamentele internaţionale pe care şi le asumase, cât şi propriile sale reglementări interne.
3. În cadrul punctului 6, semnatarii sesizării fac o serie de judecăţi care se cer amendate.
instituirea unui mecanism de lustraţie nu se întemeiază pe o ‘prezumţie de vinovăţie’, neavând ca scop anularea egalităţii în faţa legii şi eliminarea dreptului de a alege şi de a fi ales. Constituţia prevede, la articolul 16, că funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate ‘în condiţiile legii’. Statul român are libertatea să-şi fixeze criterii de recrutare a elitei politice, pe baza unor politici instituţionale validate legislativ, iar Legea lustraţiei vine să adauge astfel de criterii menite a duce la o mai bună selecţie politică, în care să se ţină cont de moştenirea totalitară şi de memoria victimelor comunismului.
finalitatea lustraţiei este aceea de a exclude, pe o durata limitată de timp, din procesul de recrutare politică (prin numire sau alegere), pe cei care sunt parte din aparatul decizional al fostului regim totalitar din România. Obiectivul este de a elimina regimul de impunitate pe care îl generează absenţa lustraţiei şi a altor proceduri de decomunizare. Acest regim de impunitate este de natură să submineze dramatic credibilitatea democraţiei constituţionale din România.
Nu se poate invoca principiul constituţional al puralismului pentru a apăra poziţiile celor care au deţinut funcţii în aparatul de stat şi de partid înainte de 1989. Şi aceasta pentru că întreaga lor procedură de recrutare era una realizată nu în considerarea unui principiu de competenţă, ci având doar în vedere loialitatea faţă de regimul politic totalitar şi faţă de PMR/ PCR.

A DOUA OPINIE

Constituţionalitatea Legii lustraţiei

1. Obiectul obiecţiei de neconstituţionalitate

A fost contestată la Curtea Constituţională Legea privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Legea cuprinde 6 articole, după cum urmează:

articolul 1 enumeră categoriile de persoane care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist, fără a se face o precizare limitativă a acestor categorii de persoane;
articolul 2 precizează funcţiile pe care nu le poate ocupa persoana aflată într-una din situaţiile indicate la art. 1;
articolul 3 detaliază procedura care trebuie urmată pentru a verifica dacă o persoană care candidează pentru o funcţie de la art. 2 a făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist;
articolul 4 instituie obligaţia persoanelor care ocupă funcţiile indicate la art. 2 de a depune o declaraţie prin care să indice dacă au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist, precum şi sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării acestei obligaţii – destituirea de drept;
articolul 5 exclude din sfera de aplicabilitate a legii persoanele care nu aveau vârsta de 18 ani împlinită, atunci când s-au aflat într-una din situaţiile de la art. 1;
articolul 6 prevede situaţiile de excepţie, în care persoana aleasă ori numită într-una din funcţiile de la art. 2, îşi va continua mandatul, deşi nu a depus declaraţia indicată la art. 4.

Aşadar, pentru a verifica dacă o persoană a făcut parte din aparatul represiv al regimului comunist, toţi cei care ocupă o funcţie dintre cele enumerate la art. 2 au obligaţia de a depune o declaraţie în acest sens. Veridicitatea celor declarate poate fi verificată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, la solicitarea Autorităţii Electorale Permanente. Curtea de Apel Bucureşti va soluţiona acţiunea în constatarea calităţii de persoană care a făcut parte din aparatul represiv comunist, precum şi contestaţia împotriva notei de constatare a CNSAS.

După rămânerea irevocabilă a hotărârii instanţei de judecată prin care s-a reţinut calitatea de persoană care a făcut parte din aparatul represiv comunist, mandatul persoanei în cauză încetează de drept, iar Autoritatea Electorală Permanentă sesizează parchetul competent.

2. Criticile de neconstituţionalitate

Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că Legea lustraţiei contravine Constituţiei pentru următoarele motive:
Legea ar nesocoti dreptul constituţional de a fi ales, fără a fi respectate, în acelaşi timp, dispoziţiile art. 53 din legea fundamentală, privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi:
– legea ar excede cadrului constituţional, prin aceea că prevede o nouă situaţie care ar justifica restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi – ‘însănătoşirea moralei publice, întinată de cutumele comuniste’
– ca urmare a trecerii unei perioade îndelungate de timp de la reinstituirea democraţiei în România, acest temei nu mai este oricum suficient pentru a justifica efectul preventiv al restricţiei, fiind necesară verificarea săvârşirii unor fapte concrete de răsturnare a regimului democratic;
– este încălcat criteriul previzibilităţii legii, întrucât persoanele vizate nu puteau prevedea, la momentul ocupării funcţiilor în cauză, că faptele lor pot atrage astfel de consecinţe;
– interdicţia ocupării unei funcţii publice poate fi instituită doar ca urmare a unei condamnări penale, aducându-se astfel atingere şi prezumţiei de nevinovăţie;
Legea ar încălca prevederile art. 16 alin. 1 din Constituţie, privind egalitatea între cetăţeni
criteriul de discriminare este apartenenţa sau nu la partidul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989;
această diferenţă de tratament nu se justifică în cazul puterii legislative, întrucât membrii parlamentului nu pot fi, prin definiţie, neutri din punct de vedere politic;
Legea ar încălca dispoziţiile art. 11 alin. 2 şi art. 20 din Constituţie, referitoare la supremaţia instrumentelor juridice internaţionale în materia drepturilor omului
aceste instrumente consacră dreptul oricărei persoane de a participa la conducerea ţării, de a avea acces în condiţii de egalitate la funcţiile publice, dreptul de a alege şi de a fi ales şi libertatea de opinie şi de asociere
Legea lustraţiei ar încălca şi prevederile art. 8, 10, 11 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
în plus, Curtea s-a pronunţat cu privire la problema lustraţiei în repetate rânduri, indicând necesitatea respectării unei juste proporţii între măsura luată şi scopul urmărit, precum şi caracterul previzibil al legii lustraţiei
Legea ar încălca dispoziţiile art. 1 alin. 3 şi 5 din Constituţie – România este stat de drept, iar legea fundamentală este superioară ca forţă juridică celorlalte acte normative;
Legea ar încălca art. 4 din Constituţie (interzicerea discriminării), art. 8 (România este un stat pluralist), art. 15 alin. 2 (neretroactivitatea legii), art. 16 alin. 3 (funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de cetăţenii români care au domiciliul în ţară), art. 29 (libertatea de opinie), art. 41 (dreptul la muncă), art. 45 (liberul acces la o activitate economică);
Legea ar încălca Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 referitoare la desfiinţarea moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste;
Legea ar încălca art. 2 şi 4 din Convenţia OIM privind nediscriminarea în muncă, precum şi art. 1 alin. 2 din Convenţia OIM privind politica de ocupare a forţei de muncă, cu privire la interzicerea discriminării în muncă;
Legea ar încălca şi dispoziţiile Cartei sociale europene revizuite, cu privire la asigurarea dreptului la muncă, fără deosebire după opinii politice.

Sintetizând criticile formulate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, acestea ar putea fi structurate după cum urmează:
Legea ar aduce atingere dreptului de a fi ales, întrucât restrângerea exerciţiului acestui drept depăşeşte limitele fixate prin art. 53 din Constituţie;
Legea ar încălca art. 4 şi 16 din Constituţie (interzicerea discriminării), prin raportare la dreptul la muncă şi liberul acces la o activitate economică;
Legea ar nesocoti libertatea de asociere, libertatea de opinie, inviolabilitatea vieţii private, libertatea de exprimare.

Aceasta va fi structura urmărită şi în rândurile de mai jos.

3. Cu privire la încălcarea dreptului de a fi ales (art. 37 din Constituţie, art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

Potrivit autorilor sesizării de neconstituţionalitate, prin interdicţia instituită în sarcina persoanelor care au făcut parte din structurile de putere ale regimului comunist de a candida şi de a fi alese în funcţii elective publice, Legea lustraţiei ar aduce atingere dreptului constituţional şi convenţional de a fi ales. În acelaşi timp, potrivit autorilor sesizării, această restrângere a dreptului de a fi ales nu poate fi justificată nici prin perspectiva art. 53 din Constituţie (restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi).

Această susţinere ar putea fi combătută după cum urmează.

Astfel, dreptul de a alege şi de a fi ales nu este un drept absolut.

Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Zdanoka c. Lituaniei,

‘Articolul 3 din Protocolul nr. 1 diferă de celelalte drepturi garantate prin Convenţie şi Protocoalele la aceasta, întrucât este redactat în sensul instituirii unei obligaţii a Înaltelor Părţi Contractante de a desfăşura alegeri care să asigure libera exprimare a opiniei poporului, iar nu în sensul instituirii unui anumit drept sau a unei anumite libertăţi. Totuşi, având în vedere lucrările pregătitoare ale Articolului 3 din Protocolul nr. 1 şi interpretarea acestui text în lumina prevederilor întregii Convenţii, Curtea a stabilit că această prevedere presupune, de asemenea, drepturi individuale, incluzând dreptul de a vota şi dreptul de a candida la alegeri (v. Mathieu-Mohin şi Clerfayt c. Belgiei, 2 Martie 1987, 46-51, Seria A, nr. 113).
Drepturile garantate prin Articolul 3 din Protocolul nr. 1 sunt cruciale pentru a stabili şi a menţine fundamentele unei democraţii efective şi semnificative, guvernate de domnia legii. Totuşi, aceste drepturi nu sunt absolute. Există posibilitatea unor ‘limitări implicite’, iar Statele Contractante au o marjă de apreciere în această privinţă. Curtea reaminteşte că această margine de apreciere este largă (…). Există numeroase modalităţi de a organiza şi a conduce sistemele electorale şi o mulţime de diferenţe, inter alia, în ceea ce priveşte dezvoltarea istorică, diversitatea culturală şi gândirea politică în cadrul Europei, pe care fiecare Stat Contractant le va avea în vedere în cadrul propriei sale viziuni democratice.’

Aşadar, potrivit Curţii, statele contractante se bucură de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de vot şi a dreptului de a fi ales, marjă determinată de moştenirea lor istorică şi culturală, de nivelul de dezvoltare al sistemului democratic etc.

Acesta a fost, de altfel, şi considerentul pentru care numeroase state din fostul bloc sovietic au adoptat, după căderea regimului comunist totalitar, o serie de legi prin care au limitat accesul la funcţiile publice al acelor persoane care au făcut parte din structurile de putere ale fostelor regimuri totalitare. Potrivit Curţii, astfel de măsuri se încadrează în marja de apreciere pe care o au la dispoziţie statele contractante, cu condiţia ca limitările aduse drepturilor de a alege, respectiv de a fi ales să fie necesare şi proporţionale cu scopul pentru care ele au fost instituite.

În cauza Sidabras c. Lituaniei, Curtea a recunoscut că scopurile urmărite de legea lustraţiei lituaniană erau legitime, ele având în vedere protecţia securităţii naţionale, a ordinii publice, a bunăstării economice a ţării, a drepturilor şi libertăţilor celorlalte persoane. Scopul declarat al Legii lustraţiei este acela de a proteja morala publică, de a o purifica de influenţele comuniste. Or, acest scop este un scop legitim, recunoscut prin prevederile art. 53 din Constituţie, potrivit căruia:

‘(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.’

De asemenea, se observă faptul că atât Constituţia, cât şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instituie cerinţa ca restrângerea adusă dreptului (de a alege şi de a fi ales) trebuie să fie una proporţională cu situaţia creată, trebuie să fie aplicată nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere dreptului sau libertăţii înseşi:

‘Rămâne însă în sarcina Curţii să stabilească, în ultimă instanţă, dacă cerinţele articolului 3 din Protocolul nr. 1 au fost respectate; trebuie ca ea să se convingă de faptul că limitările aduse drepturilor de a alege şi de a fi ales nu limitează exerciţiul acestor drepturi într-o asemenea măsură încât să aducă atingere chiar esenţei lor şi să le lipsească de eficienţă; trebuie să se mai convingă de faptul că limitările au fost impuse în vederea atingerii unui scop legitim; şi că mijloacele utilizate nu sunt disproporţionate.’ (cauza Zdanoka c. Lituaniei)

Cu privire la dreptul de a fi ales, Curtea a statuat:

‘Instituţiile Convenţiei au avut puţine ocazii să se pronunţe cu privire la o presupusă încălcare a dreptului individului de a candida la alegeri, adică cu privire la aspectul aşa-zis pasiv al drepturilor garantate prin articolul 3 din Protocolul nr. 1. În această privinţă, Curtea a subliniat că Statele Contractante se bucură de o libertate apreciabilă în ceea ce priveşte stabilirea regulilor constituţionale referitoare la statutul membrilor parlamentului, inclusiv la criteriile de eligibilitate a acestora. (…) Multiplicitatea situaţiilor prevăzute în Constituţii şi în sistemele electorale a numeroase State Membre ale Consiliului Europei demonstrează diversitatea de abordări posibile în această materie. Aşadar, potrivit articolului 3, orice sistem electoral trebuie să fie evaluat în lumina evoluţiei politice a statului în cauză.’

În acest context, Curtea a mai subliniat:

‘… standardul de toleranţă nu împiedică o societate democratică să ia măsuri pentru a se proteja împotriva activităţilor care au drept scop să distrugă drepturile ori libertăţile stabilite prin Convenţie. Articolul 3 din Protocolul nr. 1, care consacră dreptul şi capacitatea individului de a influenţa compunerea organului legislativ, nu exclude aşadar restricţiile aduse drepturilor electorale ale unui individ care, de exemplu, a abuzat de o funcţie publică sau a cărui conduită a ameninţat să submineze domnia legii sau fundamentele democraţiei. (…)
Este de asemenea relevant să se noteze că Articolul 3 din Protocolul nr. 1 sau oricare altă prevedere din Convenţie nu împiedică, în principiu, Statele Contractante să introducă sisteme generale, prin măsuri legislative, prin care o anumită categorie sau un anumit grup de indivizi să fie trataţi în mod diferit de alţii, cu condiţia ca ingerinţa în drepturile unei categorii sau unui grup statutar să fie justificată în sistemul Convenţiei (…).
Rezultă din analiza de mai sus că, atât timp cât distincţia statutară este proporţională şi nediscriminatorie, cât priveşte întregul grup sau întreaga categorie vizată de legislaţie, sarcina instanţelor naţionale poate fi limitată la a stabili dacă un individ anume aparţine la categoria sau grupul în cauză. Cerinţa individualizării, a necesităţii supervizării, de către autorităţile judiciare naţionale, a proporţionalităţii restricţiei statutare, în lumina trăsăturilor caracteristice ale fiecărui caz în parte, nu este o condiţie prealabilă a compatibilităţii măsurii cu dispoziţiile Convenţiei.’

În această ultimă situaţie se regăsesc, în sistemul Legii lustraţiei, persoanele care au făcut parte din structurile de putere ale fostului regim comunist.

Cu privire la aceste categorii statutare, Curtea, în cauza Zdanoka c. Lituaniei, a reţinut:

‘Conceptul de limitări implicite din cuprinsul Articolului 3 din Protocolul nr. 1 mai înseamnă faptul că nu se va aplica, de către Curte, testul tradiţional al necesităţii sau al nevoii sociale presante, folosite în contextul articolelor de la 8 la 11 din Convenţie. În examinarea măsurii în care este respectat Articolul 3 din Protocolul nr. 1, Curtea verifică în principal două cerinţe: dacă a existat arbitraritate sau o lipsă de proporţionalitate, şi dacă restrângerea a interferat cu libera exprimare a opiniei poporului. În această privinţă, marja largă de apreciere a Statelor Contractante a fost întotdeauna subliniată. În plus, Curtea a subliniat nevoia de a evalua orice sistem electoral în lumina evoluţiei politice a statului în cauză, cu concluzia că anumite caracteristici, inacceptabile în contextul unui anumit sistem, pot fi justificate în cadrul unui alt sistem.’

Aşadar, pentru a verifica dacă o limitare adusă dreptului de a fi ales, aparţinând unui grup de persoane, este compatibilă cu prevederile Constituţiei şi ale Convenţiei, este necesar să se cerceteze două condiţii:
dacă limitarea a fost stabilită pe baze arbitrare sau în mod disproporţionat;
dacă restrângerea adusă dreptului de a fi ales aduce atingere libertăţii de opinie.

Niciuna dintre aceste două condiţii nu este îndeplinită în cauza de faţă.

Astfel, Legea lustraţiei a înţeles să excludă de la exerciţiul unor funcţii publice o categorie de persoane determinată precis în cuprinsul articolului 1 – este vorba despre acele persoane care au făcut parte, în formele indicate de lege, din structurile de conducere ale regimului comunist. Raţiunea pentru care aceste persoane urmează a fi excluse de la conducerea statului este determinată de legăturile strânse avute în trecut cu un regim totalitar, caracterizat prin încălcarea sistematică a drepturilor omului şi a libertăţilor individuale. Aşadar, limitarea dreptului de a fi ales nu a fost stabilită pe baze arbitrare.

Apoi, prin limitarea adusă dreptului unei anumite categorii de persoane de a fi alese sau numite în funcţii publice, libertatea de opinie a fiecărui individ nu este afectată. Într-adevăr, această categorie de persoane este exclusă de la conducerea statului nu în urma cenzurării unei opinii exprimate în prezent, ci ca urmare a colaborării în trecut cu un stat totalitar, bazat pe nerecunoaşterea şi încălcarea drepturilor omului. Ca urmare a unei prezumţii de lipsă de fidelitate faţă de ţară, aceste persoane sunt excluse de la conducerea statului pe o perioadă limitată de timp, astfel încât să se asigure că nu vor perpetua, în cadrul unui stat democratic, atingerile aduse drepturilor omului.

Mai mult decât atât, restrângerea adusă dreptului de a fi ales este proporţională cu scopul urmărit, întrucât nu presupune înlăturarea pe o perioadă nedeterminată a persoanelor în cauză de la conducerea statului, ci doar pe o perioadă de 5 ani de la intrarea în vigoare a acestui act normativ.

De asemenea, interdicţiile instituite prin Legea lustraţiei au în vedere exclusiv ocuparea unor funcţii de conducere din sectorul public, iar nu din sectorul privat.

4. Cu privire la existenţa unei discriminări (art. 4 şi 16 din Constituţie, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

O altă critică formulată de autorii sesizării este în sensul că, prin Legea lustraţiei, s-ar încălca principiul constituţional al interzicerii discriminării, prin aceea că, pe baza unor opinii politice, cetăţenii ar avea sau nu acces la anumite funcţii publice, încălcându-li-se astfel dreptul la muncă.

Aceste susţineri ar putea fi combătute după cum urmează.

Principiul interzicerii discriminării presupune aplicarea unui tratament juridic identic unor persoane aflate într-o situaţie identică. Per a contrario, atunci când subiectele de drept se regăsesc în situaţii juridice diferite, tratamentul juridic trebuie să fie unul diferit. În plus însă, chiar şi atunci când situaţia juridică este identică, legiuitorul poate aplica un tratament diferenţiat, sub condiţia ca, la baza acestei diferenţe de tratament, să existe o justificare rezonabilă şi obiectivă, şi să se asigure un raport de proporţionalitate între scopul urmărit şi măsura utilizată.

Astfel, într-adevăr, în Decizia nr. 866/2006, Curtea Constituţională a statuat în sensul că:

‘principiul constituţional al egalităţii în drepturi se traduce prin reglementarea şi aplicarea unui tratament juridic similar unor subiecte de drept aflate în situaţii juridice similare’.

În acelaşi sens este şi Decizia nr. 513/2006:

‘principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod raţional şi obiectiv’.

Cu alte cuvinte, identitatea de situaţie juridică reclamă şi identitatea de tratament juridic. Însă, atunci când situaţia juridică nu este una identică, nici tratamentul juridic nu poate fi identic, întrucât aceasta ar echivala cu o discriminare.

În acelaşi sens este şi doctrina întemeiată pe practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, unde se susţine:

‘diferenţa de tratament devine discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă’ [subl.ns.] (Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2005, pag. 901);

‘existenţa justificării unui tratament diferit pentru situaţii de acelaşi gen are a fi apreciată prin raportarea la scopul şi mijloacele utilizate cu privire la măsura luată, prin prisma principiilor care prevalează într-o societate democratică: o distincţie de tratament privitoare la un drept prevăzut de Convenţie nu trebuie numai să urmărească un scop legitim: art. 14 va fi încălcat şi atunci când rezultă cu claritate că nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit’ [subl.ns.] (idem, pag. 903).

În cauza de faţă, persoanele care au făcut parte din structurile de conducere ale fostului regim comunist nu se regăsesc, în mod evident, în aceeaşi situaţie cu persoanele care nu au colaborat cu statul totalitar. Aşadar, accesul primei categorii de persoane la funcţii publice nu poate fi asigurat în aceleaşi condiţii cu cel al indivizilor care nu s-au făcut vinovaţi de încălcarea drepturilor omului. În primul caz, anumite restricţii pot fi impuse, pe perioade limitate, pentru a asigura fidelizarea foştilor colaboratori ai regimului totalitar faţă de valorile democratice. În acest sens, în cauza Sidabras c. Lituaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că cerinţa loialităţii unui angajat faţă de Stat este o cerinţă inerentă pentru a fi angajat în cadrul sistemului public, în vederea protejării interesului general al societăţii.

Aşadar, Legea lustraţiei nu instituie un regim juridic discriminatoriu, întrucât persoanele vizate de acest act normativ nu se regăsesc în aceeaşi situaţie cu persoanele care nu au colaborat cu vechiul stat totalitar.

În plus, chiar şi în ipoteza în care s-ar argumenta în sensul că aceste persoane se regăsesc în aceeaşi situaţie juridică, măsura impusă poate fi justificată prin prisma nevoii sociale de a împiedica accesul la funcţii publice a unor persoane care au dat dovadă de lipsă de loialitate faţă de drepturile omului şi valorile democraţiei.

Astfel, în practica sa, Curtea Constituţională a statuat:

‘Diferenţierea de tratament juridic în cadrul aceleiaşi categorii de subiecte de drept este permisă numai dacă se justifică prin raţiuni obiective şi rezonabile.’ (Decizia nr. 228/2007)

Relevantă este şi Decizia nr. 100/2004:

‘violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.’

În concluzie, pentru ca o diferenţă de tratament juridic aplicată unor persoane aflate în situaţii juridice identice sau analoage să nu fie considerată discriminatorie, este necesar ca această diferenţă să fie, pe de o parte, justificată obiectiv şi raţional, şi, pe de altă parte, să se găsească într-un raport de strictă proporţionalitate cu scopul urmărit.

Or, ambele condiţii sunt îndeplinite în cauză.

S-a arătat deja care este raţiunea obiectivă pentru care există diferenţă de tratament – necesitatea de a împiedica accesul la funcţii publice a unor persoane care au dat dovadă de lipsă de loialitate faţă de drepturile omului şi valorile democraţiei.

În plus, măsura este una proporţională cu scopul urmărit, întrucât limitarea accesului la funcţiile publice nu se face pe o perioadă nedeterminată, ci pe o perioadă precisă – de 5 ani de la intrarea în vigoare a Legii lustraţiei.

5. Cu privire la încălcarea libertăţii de asociere, a libertăţii de opinie, a libertăţii de exprimare şi a dreptului la viaţă privată (art. 40 şi 30 din Constituţie, art. 8, 10 şi 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate apreciază că Legea lustraţiei ar aduce atingere libertăţii de asociere, libertăţii de opinie, libertăţii de exprimare şi dreptului la viaţă privată.

Aceste susţineri sunt nefundamentate.

Într-adevăr, prin niciun text din lege nu este limitat dreptul persoanelor de a se asocia ori de a-şi exprima în mod liber opinia. Nu sunt avute în vedere, de asemenea, aspecte legate de viaţa privată a unui individ, ci, dimpotrivă, numai aspecte legate de participarea acestuia la viaţa publică a societăţii, prin ocuparea unor funcţii publice.

*    *    *

Vă atragem încă o dată atenţia că punctul de vedere trimis de Preşedintele Camerei Deputaţilor a fost formulat în acord cu opiniile celor mai apreciaţi experţi în drept constituţional solicitaţi în acest sens de noi, prin Societatea Timişoara şi Asociaţia 21 Decembrie 1989.

În situaţia în care nu veţi anula ruşinoasa decizie a majorităţii ‘judecătorilor’CC din 7 iunie a.c., vă somăm încă o dată ca, înainte de a elabora motivaţia ruşinoasei decizii, să analizaţi cu maximă responsabilitate opiniile pe care le-am prezentat mai sus, opinii  formulate pe baza punctelor de vedere ale celor mai apreciaţi experţi în drept constituţional faţă de sesizarea formulată de avocaţii criminalilor comunişti cu privire la aşa-zisa neconstituţionalitate a Legii lustraţiei anticomuniste.

Sperăm că în curând va sosi ceasul demnităţii şi pentru România (vă reamintim că până şi Albania, în 1995, a adoptat legea lustraţiei).

15 iunie 2010

Sorin Ilieşiu – autorul apelurilor pentru condamnarea naţională şi internaţională a comunismului http://www.gds.ong.ro/apel.htm http://www.libertates.com/en/articles/40-appeal-for-the-condemnation-of-the-criminality-and-illegittimacy-of-communism.html
Societatea Timişoara, Florian Mihalcea – Preşedinte
Asociaţia 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieş – Preşedinte
Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989, George Costin – Preşedinte executiv
Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România – Octav Bjoza, Preşedinte
Seniorii Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti 1990 – Antonie Popescu
Consiliul Mondial Român, Ştefana Bianu – Vicepreşedinte
Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, dr.Traian Orban – Preşedinte
Asociaţia 17 Decembrie 1989  Timişoara
Asociaţia Frontul Democratic Român – Petrişor Morar, Preşedinte
Asociaţia 22 Decembrie 1989 Baia-Mare – Adiel Florian, Preşedinte
Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei – ofiţerii C.A.D.A.-1990
Fundaţia Culturală Memoria – filiala Argeş, prof.univ.Ilie Popa – Preşedinte
Fundaţia Icar, Dr. Camelia Doru – Preşedinte
Grupul de acţiune Noii Golani
Romanian-American Network Inc. NGO – Chicago, SUA – Steven V. Bonica – Preşedinte
Asociaţia Cives, Ioan Roşca – Preşedinte
Fundatia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, Daniela Soros – Vicepreşedinte
Asociaţia Românilor din Australia, Mihai Maghiaru – Preşedinte
Organizaţia luptătorilor pentru apărarea drepturilor omului, I.Leşu – Preşedinte
Sindicatul Naţional al Ţăranilor şi al Proprietarilor Români, Dan Drăghici – Preşedinte
Asociaţia Europeană a Cadrelor Didactice – Secţiunea Naţională România, prof.univ.dr. Florin-Cristian Gheorghe – Preşedinte
Asociaţia Scriitorilor Români şi Germani din Bavaria, Radu Bărbulescu – Preşedinte
Association Culturelle et Amicale Roumaine, Gabriel Penciu – Preşedinte
L’Alliance Belgo-Roumaine, Bruxelles, Ecaterina Evanghelescu – Preşedinte
Consiliul Român American, Neculai Popa – Preşedinte
Asociaţia Copiilor Revoluţiei, Cătălin Giurcanu – Preşedinte
Asociaţia Adevăr şi Dreptate, Nicolae Bănuţoiu – Preşedinte
Asociaţia Apolitică ‘Societatea Târgovişte’, Ilie Petre Ştirbescu – Preşedinte
Fundaţia Redarea Istoriei, jurist Păun Gabriel Virgil – Preşedinte
Fundaţia Ioan Bărbuş, Anca Maria Cernea – Preşedinte
Federaţia naţională Omenia a Pensionarilor (peste 1.000.000 de membri), dr.ing.Gheorghe Chioaru – Preşedinte
Grupul văduvelor de eroi martiri
Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara, Pompiliu Alămorean – Preşedinte
Federaţia sindicală ‘Solidaritatea – Virgil Săhleanu’ a siderurgiştilor din RomâniaSindicatul Solidaritatea al siderurgiştilor Galaţi, Ilinca Diaconu – Preşedinte
Sindicatul Solidaritatea Hunedoara
Sindicatul ALRO Slatina, Ion Ioan – Preşedinte

ID: 1653188; Data: 2010-06-16 08:06:20; Slug: Social