Asociația 21Decembrie 1989

Studenta de 24 de ani (foto) pe atunci la Institutul de Construcţii din Bucureşti, tânăra a fost martora crimelor din Piaţa Universităţii, după mitingul eşuat al lui Ceauşescu, în prima zi a Revoluţiei. Însemnările ei punctează cele mai importante momente ale zilei de 21 decembrie, în special participarea la atacul de la ora 20.00, când a fost călcată în picioare, lovită de un scutier şi aruncată câţiva metri de un jet puternic de apă din TAB-urile pompierilor.

Ora  9.00 Era o dimineață de  iarnă, în vacanţa studenţescă. O iarnă destul de caldă. Nu ningea, dar era mohorât. Cu o seară în urmă, împreună cu mai mulți prieteni aflasem de morţii de la Timişoara. Trebuia să reacţionăm într-un fel.  Am hotărât să împărțim însemne de doliu oamenilor pe stradă, pentru morţii din 16 decembrie şi am stabilit cu câţiva să ne reîntâlnim a doua zi, pe 21 decembrie, să vedem cum evoluează  lucrurile. „Mergem la revoluţie!“, era strigătul grupului nostru.

Ora 10.00 Mă sună revoltată prietena mea Iuliana, că-l vede la televizor pe Ceaușescu care organizează un miting de solidaritate comunistă, deşi cu cinci zile înainte începuseră manifestații de protest la Timişoara, înăbușite în sânge.  Asta mi-a amintit de faptul că la Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa“, cu două seri în urmă, am fost la film şi criticul care ne vorbea de obicei ne-a cerut să păstrăm un moment de reculegere pentru cei ce muriseră.

Ora 10.30 Mi-am dat întâlnire cu Iuliana în oraş şi am pornit către Piaţa Universităţii. Pe drum, i-am întâlnit pe Tavi şi Laurenţiu, pe atunci erau studenți la Filozofie. Le-am dat însemne de doliu pentru a le împărți oamenilor.

„Timişoara, Timişoara!“

Ora 12.00 Era prânz şi la mitingul dictatorului a început foiala. Oamenii erau agitaţi, au început să se împingă, alergau disperaţi şi au început să strige: „Jos regimul!“ şi „Armata e cu noi!“. Era prima dată când auzeam acele cuvinte. Încă nu ajunsesem în piaţă, dar Radio Europa Liberă ne ţinea la curent cu ce se întâmpla în stradă. Pe la ora 13.00 s-au format coloane de manifestanţi care se îndreptau dinspre Piaţa Palatului către Universitate.

Au fost patru lupte distincte în care s-a deschis focul, la ora 13.30, la ora 18.00, la ora 20.00, pe care am trait-o și eu, și cea finală, la ora 23.30.

Ora 18.00 Aud la radio că la Ambasada americană s-au adus trupurile neînsuflețite a șase sau opt manifestanți împușcați în piață. Ne hotărâm să plecăm. O luăm pe jos, fără să mai aşteptăm vreun troleibuz.

Transfiguraţi de fericire

Ora 19.00 Pe drum, îl zăresc pe actorul Florin Piersic părăsind centrul. Am ajuns în fierberea manifestației. Am rămas consternată: zeci de mii de oameni  radiau pur și simplu, își strigau pentru prima dată libertatea și erau transfigurați de fericire. N-am să mai trăiesc vreodată acel sentiment. Am pătruns în mijlocul mulţimii şi am ajuns în primele rânduri. Vizavi de noi, se instalaseră scutierii cu căști și bastoane, apoi militarii, transportoarele blindate și mașinile de pompieri. Era o desfășurare de forțe impresionantă.

Libertate şi frică

În dreptul Intercontinentalului câţiva curajoşi dădeau tonul sloganurilor. Mi s-au părut cei mai curajoşi, dar şi cei mai expuşi. Lozincile te făceau să tresalţi de bucurie, dar şi să transpiri de frică. Muzica manifestanţilor cu textul „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!“ se auzea în toate părţile. Nu mai conta că ne era frig sau foame, toţi scandam acelaşi lucru „Libertate!“. De câte ori auzeam cuvântul „frică“ simțeam că mă cutremur pur și simplu.

În zona Parking Ciclop era un stâlp de reclamă luminoasă pe care s-a cățărat un manifestant, era Dumitru Dincă. Mai târziu l-am văzut la televizor, un om obișnuit, de un curaj minunat. M-a surprins să văd străini printre noi. Din hotel a coborât la un moment dat un grup de turiști japonezi, care ni s-au alăturat şi care nu renunţau să fotografieze grozăvia. Seara, de cealaltă parte a baricadei îi vedeam pe militari și milițieni tensionați. „Şi voi sunteţi români!“, au urlat cei din faţa lor. Am avut impresia că văd lacrimi în ochii unuia dintre ei.

Ora 20.00 Zvonul era singurul mijloc de informare atunci. Auzeam că la Timişoara armata a fraternizat cu revoluţionarii, aşa că oamenii strigau îmbrăţişaţi, prinşi ca într-un lanţ, „Timişoara, Timişoara!“. Pe măsură ce tensiunea creştea, militarii începeau să bată cu bastoanele în scuturi, asurzindu-ne. I-am spus Iulianei: „Mi-e frică!“. Loveau unde nimereau şi pentru că nu ne dădeam duşi, am văzut cum se apropiau în urma lor pompierii cu tunurile de apă. În vâltoarea aceea, au dat drumul jeturilor de apă şi n-am apucat să fug. Am simţit cum sunt ridicată de la sol şi trântită de un val descătuşat. M-am rătăcit de pritenii mei şi după ce m-am dezmeticit, o clipă a lipsit să nu mă calce un TAB. A fost momentul când au intrat cu viteză în mulţime, iar militarii au început să tragă cu automatele în aer. „Nu vă speriaţi, sunt gloanţe oarbe!“, se auzea între noi.

În clipa aceea, ca să ne lămurească, un soldat a tras în latura unei clădiri care s-a năruit sub ochii noștri consternați. Panica s-a instalat, în fuga lor oamenii m-au călcat în picioare şi, la un moment dat, m-am trezit nas în nas cu un scutier, izbindu-mă de scutul lui, am fugit. A fost o fracţiune de secundă, după care am nimerit în tufișurile din colțul hotelului Inter, în dreptul Braseriei Corso. Călcam pe cioburi şi apa îmi şiroia din haine, tremuram de groază în timp ce oamenii cădeau secerați de gloanţe nu departe de mine. „Aveţi o ţigară?“, i-am cerut unui domn. Nu ştiu dacă am fumat, dar m-am trezit ronţăind tutunul. Cu greu mi-am regăsit companioanele. Nu realizam ce se întâmplă, dar nu vroiam să fim arestaţi.

Ora 22.00 Udă, obosită şi îngrozită, trecând printre trasoare şi păcălind gloanţele, am ajuns în Giuleşti, la Iuliana acasă. Aici am aşteptat veşti de la ultimul atac al forțelor armate, când se stinseseră luminile pe bulevard și se trăsese în plin în mulțime.