Asociația 21Decembrie 1989

Inventivitatea procurorilor romani in materia musamalizarii dosarelor crimelor din decembrie 1989 a depasit orice inchipuire. Putinele dosare penale in care se mai cerceteaza vinovatii de asasinarea a peste 1000 de eroi-martiri sunt inchise la Parchetul General, rand pe rand, pe baza art. 6.1 din Conventia Europeana a Drep­turilor Omului, care stipu­leaza ca “orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale…”. Gaselnita a devenit de circa un an-doi colacul de salvare al asasinilor din decembrie 1989, dupa ce judecatorii europeni de la CEDO, de la Strasbourg au condamnat statul roman in cauza “Stoianova si Nedelcu vs. Romania” pentru incalcarea dreptului la solutionarea cauzei intr-un termen rezonabil. Respectiva cauza se refera la doua persoane cercetate pentru talharie intre anii 1993 si 2005 (circa13 ani). In august 2007, judecatorii europeni au considerat in acest caz ca “durata procedurii litigioase este excesiva si nu corespunde cerintei unui termen rezonabil”. In prezent, la varful Parchetului General, inclusiv la Sectia Parchetelor Militare s-a impamantenit ideea ca sa chemi la ancheta un ofiter de armata sau un civil dupa 20 de ani, chiar daca exista indicii de participare la omoruri, reprezinta o incalcare a Drepturilor Omului. In plus, s-a inoculat temerea ca orice procuror care s-ar incumeta sa intreprinda o ancheta dupa atatia ani ar fi pasibil de raspunderea pentru o eventuala condamnare a Romaniei la CEDO.

Faptul ca avem peste 1000 de morti pentru care nu exista vinovatii nu mai misca pe nimeni, intrucat dreptul la un “termen rezonabil” a devenit mai puternic decat obligatia de pedepsire a asasinilor de la Revolutie.

Gandire de procurer

Desi asasinatele din decembrie 1989 nu pot fi comparate cu un caz de talharie, iar in ceea ce priveste crimele impotriva umanitatii acestea sunt prin lege imprescriptibile (deci pot fi cercetate oricand), conducerea Parchetului General a gasit de cuviinta sa invoce precedentul “Stoianova si Nedelcu vs. Romania” in cauze precum cele ale lui Ion Iliescu si ale altor zeci de civili si militari acuzati pentru asasinatele din decembrie 1989. Relevante in acest sens sunt rezolutiile de neincepere a urmaririi penale din 15.04.2008 si 9.04.2009, date de sefii Parchetului General in cazul persoanelor mai sus aratate (vezi facsimil). Citam din aceste rezolutii: “(…) Se constata ca solutia adoptata in dosarul nr. 529/P/1999 a fost infirmata la 26.09.2007, adica la un an de la data formularii plangerii de catre Asociatia 21 Decembrie 1989 si la aproximativ 18 ani de la inceperea urmaririi penale, respectiv la 13 ani de la adop­tarea primei solutii de scoatere de sub urmarirea penala si la 4 ani de la adoptarea celei de-a doua solutii de scoa­tere de sub urmarire penala. Din acest punct de vedere, potrivit sentintei din 4.08.2005 a CEDO (cauza Stoianova si Nedelcu contra Romaniei), desi in speta urmarirea penala a durat doua perioade a cate sase ani, s-a apreciat ca durata procedurii judecatoresti este excesiva si nu corespunde exigentelor impuse de principiul duratei rezonabile (…) din datele cauzei se releva grave incalcari ale dreptului la un proces echitabil, astfel incat sustinerile invinuitului conform carora notiunea de termen rezonabil al solutionarii cauzei, asa cum este definita in CEDO, sunt intemeiate – a se vedea cauza Stoianova si Nedelcu vs. Romania”.

Razvan SAVALIUC

http://www.ziua.ro/display.php?data=2009-12-10&id=262969

DIVERSIUNE
● Rotariu n-a avut nici o replică la acest slogan?
● Rotariu a dat ordin să se închidă toate radiourile, motivând că au intrat teroriştii pe frecvenţă. Rotariu s-a închis la el în birou, iar eu mi-am dat seama că Ceauşescu căzuse. Între timp au venit şi cei de la Procuratura Militară, au intrat în birou la Rotariu, au discutat ceva acolo şi au venit apoi la mine. Şi m-au pus să dau o declaraţie, dar nu cea oficială, de inculpat, cu toate învinuirile, pe care o aveau la ei, ci mi-au dat o foaie de hârtie pe care m-au pus să povestesc ce s-a întâmplat la Operă. Rotariu mi-a dat drumul acasă şi mi-a mulţumit pentru timpul pe care l-am petrecut cu ei. Pe drum însă am întâlnit un maistru de la unitatea noastră care mi-a spus că, în cazul în care mi se întâmpla ceva, ei aveau de gând să atace Consiliul Judeţean.

● V-a fost frică?
● Am avut momente când mă apucau şi pe mine nişte fur­ni­că­turi în stomac şi îmi era puţin frică, dar asta se întâmpla numai pentru două-trei secunde, după care îmi reveneam. După ce m-a eliberat, am mers la mine în unitate, unde deja se împărţeau funcţiile. Se făceau cereri pentru funcţii mai mari. Atunci începuse şi diversiunea cu teroriştii.

● Ce informaţii concrete aveaţi despre această diversiune?
● Era un bruiaj radioelectronic foarte intens. Apăruseră pe ecranele noastre tot felul de avioane şi elicoptere, tot felul de ţinte false. Am tras şi vreo câteva rachete. Dar nu am nimerit nici o ţintă. Toată această diversiune a avut loc până la 26 de­cem­brie. Eu cred că Securitatea crea aceste ţinte false. Au fost nişte unităţi speciale care ştiau exact când şi cum să le folo­sea­s­că. Oricum, scenariul era foarte bine realizat. Din păcate, toate aceste acţiuni de diversiune s-au întâmplat noaptea. Pe timpul nopţii, percepţia anumitor lucruri este amplificată. Şi creează şi o psihoză mai deosebită faţă de timpul zilei.

● Cum argumentaţi această afirmaţie?
● Spun asta pentru că după 22 decembrie au murit cu mult mai mulţi oameni decât în perioada adevăratei Revoluţii de la Timişoara. Zvonurile au fost atât de intense şi atât de bine mediatizate şi transmise cu atâta exactitate, încât toate aceste zvonuri ajungeau până şi în unităţile militare în care eram noi. A ajuns la noi un zvon conform căruia fusese prinsă în centru o bătrână care avea în mâini o plasă cu cartofi şi printre aceştia fuseseră găsite grenade. La fel s-a întâmplat şi cu Cimitirul Săracilor, celebrul zvon că acolo ar fi fost înmormântaţi revoluţionarii din Timişoara.

● Referitor la celebrul film prezentat în perioada imediat următoare Revoluţiei, ce ştiaţi despre acesta?
● În primul rând vreau să vă spun că majoritatea persoanelor care şi-au pierdut rude sau prieteni în Revoluţie şi-au găsit morţii şi răniţii într-un timp destul de îndelungat. A trecut o perioadă până la această finalitate, perioadă care a lăsat loc diverselor interpretări. Atunci s-a zvonit că unii dintre răniţi au fost arşi într-un CAP la Mehala, că i-au strivit cu buldozerele şi că s-ar fi găsit oase amestecate cu pământ… La finalul cercetărilor, oasele s-au dovedit că erau de găină. Într-adevăr au fost dezgropate nişte cadavre din Cimitirul Săracilor, dar acestea erau într-o stare de putrefacţie atât de avansată, încât nu puteau fi cadavre de pe urma Revoluţiei. Părerea mea personală, şi vă rog să o luaţi ca pe o părere personală, şi nu ca pe o informaţie, este că vechile structuri, până nu au pus mâna pe putere, au creat aceste diversiuni cu teroriştii tocmai pentru a-i ţine pe oameni acasă. Adică până să se instaleze cei care trebuie, respectiv eşalonul doi al puterii. Adică tot cei care au fost.

● Să înţelegem din ce ne spuneţi dvs. că aceia care s-au instalat la putere au creat aceste diversiuni…
● Da, eu aşa cred, altfel nu văd cine ar fi putut să facă aceste acţiuni, de ce le-a făcut şi mai ales de ce nu ştim nici până la această oră cine sunt. Noi am făcut cercetări în acest sens şi datorită nouă Stănculescu a ajuns unde a ajuns şi Guşe, Dumnezeu să-l ierte, e bine mersi. Chiţac a avut aceeaşi soartă, deşi eram subordonatul lui şi eu am semnat împotriva lui.

● Şi Chiţac nu a avut nici o reacţie faţă de insubordonarea dvs.?
● Ba da. Mi-a trimis o scrisoare în care mi-a explicat cum a fost el alături de mine în momentul în care am ieşit în balconul Operei să spun populaţiei că Armata este alături de ea.

● Din câte ştim, Chiţac a fost alături de dvs. în sensul că se afla într-adevăr în mulţime, însă în varianta soacrei, adică dădea cu gaze lacrimogene…
● Da, este adevarat. La data de 18 decembrie lansa grenade lacrimogene prin Timişoara. O făcea personal.