Asociația 21Decembrie 1989

Adevarul despre Dosarele Revolutiei intre Pravda si Adevarul

Normalitate….

Grigore Cartianu
2009
“Apropo de idealuri înalte: nu de mult, Teodor Mărieş a făcut greva foamei pentru deblocarea dosarelor „Revoluţia” şi „Mineriada”. Memorabil gest. La fel de memorabilă ar fi, acum, o grevă a foamei pentru revotarea Legii pensiilor în condiţii de legalitate. Dar aici nu se înscrie nimeni. Noţiunile abstracte – corectitudine, adevăr, dreptate, legalitate – nu ţin de foame. O leafă mai mare cu 25%, da.”

Normalitate?!?!…

Meşterul-surpriză din fabrica de revoluţionari: procurorul Dan Voinea
5 august 2011

Megaafacerea cu certificate duce, în mod surprinzător, către două personaje care au pozat permanent în apărători ai Revoluţiei: Dan Voinea şi Doru Mărieş. „Adevărul“ vă arată cum Dan Voinea a contribuit din plin la umplerea României de revoluţionari cu patalama. Caracatiţa din spatele megaafacerii construite în jurul certificatelor de revoluţionar a operat în ultimii 21 de ani prin cele mai diverse metode. Cel mai ingenios şi totodată diabolic artificiu folosit în acest scop este şi cel mai puţin cunoscut, camuflat perfect în spatele unei acţiuni de imagine făcute la sfârşitul anului 2004. La „butoane” s-au aflat două personaje care pozează de ani buni în apărători neobosiţi ai dreptăţii şi ai idealurilor Revoluţiei: Doru Mărieş, preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie 1989″, şi fostul procuror militar Dan Voinea. Povestea începe la 12 iulie 2004, ziua în care a fost adoptată o nouă „lege a recunoştinţei” faţă de eroii Revoluţiei, Legea 341. Aceasta deschidea perspectivele unei frumoase afaceri, prin introducerea indemnizaţiilor lunare şi pentru grosul revoluţionarilor, este vorba de aşa-zişii „luptători remarcaţi pentru fapte deosebite”. Noua lege prevedea o preschimbare a certificatelor şi îşi propunea să elimine impostorii, solicitând, pe lângă declaraţiile altor trei participanţi la evenimente, şi alte documente care să ateste participarea activă în Revoluţie. O lună mai târziu, în august 2004, fără a avea în aparenţă nicio legătură cu adoptarea Legii 341, Asociaţia „21 Decembrie 1989″ depune la Parchetul Militar o plângere pentru redeschiderea Dosarului Revoluţiei. La 7 decembrie 2004, procurorul Dan Voinea a dispus reluarea cercetărilor cu privire la evenimentele din decembrie 1989 printr-o rezoluţie de începere a urmăririi penale faţă de 102 persoane, printre care şi nume grele precum Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu. Pe edificiul acestei iniţiative, Doru Mărieş şi Dan Voinea şi-au construit un important capital de imagine, răspândind în toate părţile ideea că nimeni nu se luptă mai tare ca ei pentru a face dreptate în numele morţilor de la Revoluţie.
13.858 de adeverinţe semnate de Dan Voinea.Finalitatea a fost cu totul alta: prin erorile halucinante pe care le conţinea, rezoluţia din 7 decembrie 2004 era practic lovită de nulitate. Pe o coală A4, procurorul a scris cu pixul o înşiruire de persoane pe care le-a acuzat la grămadă de infracţiuni extrem de grave, fără a preciza de ce se face vinovat fiecare şi în ce împrejurări a săvărşit faptele. La niciunul dintre cei 102 nu se regăsesc datele de identitate după care ar putea fi indentificat. La unii învinuiţi lipseşte chiar şi prenumele, cum este cazul unui oarecare colonel Ionescu, iar unii nici măcar nu mai erau în viaţă la momentul emiterii rezoluţiei. Aşa cum s-a şi întâmplat ulterior, oricare dintre cei 102 învinuiţi era scos de sub urmărire penală imediat ce făcea o plângere către Parchet, din cauza viciilor grave de procedură făcute de Voinea. 30 de inşi au cărat un singur rănit. Adevărata „realizare” a redeschiderii dosarului este perfect reliefată într-o sinteză făcută de Parchetul General pe marginea traseului avut de Dosarul Revoluţiei de-a lungul anilor. „După 2004, cercetarea s-a rezumat, în principal, doar la audierea părţilor vătămate şi a martorilor. (…) Persoanelor audiate, inclusiv martorilor, li s-au eliberat 13.858 de adeverinţe spre a le servi la preschimbarea certificatelor de revoluţionar. Eliberarea acestor adeverinţe, în majoritatea cazurilor, nu avea temei legal”, se afirmă în comunicatul Parchetului General. Cu alte cuvinte, Dan Voinea n-a făcut decât să audieze mii de persoane, mai mult sau mai puţin implicate în evenimentele din decembrie 1989, cărora le elibera adeverinţe conform cărora nu au întreprins acţiuni împotriva Revoluţiei, facilitându-le astfel preschimbarea certificatelor.„Dan Voinea a fabricat revoluţionari. Acest maraton de audieri pe care l-a făcut a fost o afacere. Mulţi se angajau ca în schimbul adeverinţei să dea banii pe care aveau să-i primească din urmă. Sunt vreo treizeci şi ceva de inşi care declară că au luat acelaşi rănit şi l-au dus la Spitalul Militar. Au copiat unii de la alţii ca proştii, pentru că în realitate nici n-au fost audiaţi. Nişte ofiţeri de Poliţie, detaşaţi să ajute Procuratura, îi puneau să scrie, iar la final trecea Dan Voinea şi semna”, afirmă colonelul în rezervă Viorel Tocan, revoluţionar braşovean. Prima apariţie a procurorului Dan Voinea în evenimentele din 1989 s-a produs în după-amiaza de 22 decembrie, când a sunat din Comitetul Central la Sibiu şi i-a cerut colonelului Aurel Dragomir să oprească focul. La Sibiu a avut loc un carnajiu, între militari şi securişti, soldat cu 99 de morţi. Pe 25 decembrie, a jucat rolul de procuror în procesul soţilor Ceauşescu. A susţinut un rechizitoriu halucinant, presărat cu peste 60.000 de morţi. După 1990 a instrumentat Dosarul Revoluţiei şi a pozat în acuzator al lui Ion Iliescu, deşi în decembrie ’89 i-a făcut jocurile. Dan Voinea are certificat de „luptător remarcat” şi, pe baza acestuia, a primit gratis un teren de 2.000 de metri pătraţi la Snagov.Dosarul Revoluţiei este plin cu mii de declaraţii ale unor oameni care nu ajută cu nimic la lămurirea evenimentelor din 1989. Oameni care au ieşit şi ei pe stradă să caşte gura sau să lupte cu terorişti invizibili, dar pe care Dan Voinea i-a audiat şi le-a eliberat adeverinţe, ajutându-i să obţină certificate. Pentru o mai bună înţelegere vom da şi un exemplu. Declaraţia lui Dănuţ Giurea, membru al Asociaţiei „Metrou” (asociaţia lui George Costin, actualul secretar de stat pentru revoluţionari), este una din zecile de relatări aproape identice ale „luptătorilor” din revoluţia buzoiană: „În luna decembrie 1989 eram lăcătuş-mecanic la Întreprinderea de Mase Plastice Buzău. Aveam cunoştinţă despre evenimentele petrecute în perioada 16-21.12.1989 la Timişoara întrucât ascultam postul de radio «Europa Liberă». În data de 22, în timp ce mă aflam la locul de muncă – am auzit de fuga soţilor Ceauşescu. Împreună cu mai mulţi colegi am plecat spre sediul Comitetului Judeţean pentru a vedea ce se întâmplă. Am ajuns aici în jurul orei 13.30 şi am văzut foarte multă lume adunată. (…) Am scandat lozinci, iar în jurul orei 16 am plecat spre domiciliu”. Declaraţia continuă cu „aventurile” din ziua de 23 decembrie: „A doua zi am revenit la locul de muncă, unde m-am oferit voluntar pentru paza unor obiective din oraş. (…) Grupa noastră a fost repartizată la supravegherea bazei sportive întrucât aflasem de la Ionaşcu Dumitru că pe teren vor fi paraşutate trupe de desant care ne vor ataca. Aici am rămas până în jurul orei 14.30, când a venit o altă grupă să ne schimbe. (…) În cursul zilei de 24 am auzit focuri de armă trase din zona Tribunalului şi ulterior am auzit că sediul a fost incendiat. Pe parcursul zilei am mai auzit focuri de armă trase răzleţ”. Cam aşa s-a remarcat Dănuţ Giurea la Revoluţie, aflând de fuga Ceauşeştilor, păzind un teren de sport şi auzind focuri de armă. Acest cetăţean are titlu de “luptător remarcat pentru fapte deosebite” şi beneficiază de o indemnizaţie lunară de peste 2.000 de lei. În mod normal, un astfel de om nu trebuia să deţină certificat de revoluţionar, pentru că nu avea niciun argument care să-l încadreze în lege. Pentru el şi pentru alte mii de impostori a fost creată stratagema care l-a avut în prim-plan pe Dan Voinea.

Axa Dan Voinea – Doru Mărieş – George Costin
Această stratagemă a fost piatra de temelie pe care s-au construit, după 2004, noi afaceri pe seama beneficiilor încasate de revoluţionari. Teoretic, noua lege promulgată în 2004 trebuia să înăsprească condiţiile de acordare a noilor certificate de revoluţionar, ceea ce presupunea că impostorii aveau o problemă. Soluţia a fost ingenioasă: adeverinţele eliberate de Dan Voinea au reprezentat principalele dovezi pe care aceştia s-au bazat la preschimbare, supralicitând faptul că erau eliberate de o instituţie a statului, respectiv Parchetul General, Secţia Parchetelor Militare. Mai mult decât atât, deţinerea unei adeverinţe semnate de Dan Voinea a devenit o condiţie esenţială, fără de care certificatul de revoluţionar nu putea fi preschimbat. Chiar şi văduvele eroilor martiri, care îşi puteau atesta cu uşurinţă calitatea, erau nevoite să treacă pe la Dan Voinea pentru a li se elibera o astfel de hârtie.George Costin şi şefa serviciului Contencios din SSPRA. S-a ajuns ca revoluţionarii să devină practic dependenţi de aceste adeverinţe, iar aici intervine o altă mutare decisivă. Sub pretextul că îi este mai uşor să găsească oamenii, Dan Voinea a acceptat să facă audierile prin intermediul asociaţiilor de revoluţionari (în Bucureşti, multe dintre audieri s-au ţinut chiar în sediul Asociaţiei “21 Decembrie”). Concret, nu puteai ajunge să fii audiat şi să primeşti mult râvnita adeverinţă fără o programare făcută de o asociaţie de revoluţionari. În acest fel, revoluţionarii care voiau să-şi preschimbe certificatul au devenit dependenţi de o asociaţie, ceea ce a deschis perspectivele unei uriaşe afaceri bazată pe perceperea de comisioane. „E posibil să se fi luat bani. Ei, între ei, pe la asociaţii, mai fac afaceri, dar eu n-am avut nicio legătură”, ne-a declarat, nonşalant, Dan Voinea.„Avem echipă, avem valoare”
Unul dintre marii beneficiari ai acestor stratageme a fost George Costin, actualul secretar de stat pentru revoluţionari. În 2004, acesta era preşedintele Asociaţiei „Metrou”, care la acea vreme număra peste 5.000 de membri cu certificat de revoluţionar, dintre care majoritatea aveau probleme mari în a se încadra în rigorile noii legi, întrucât nu făcuseră aproape nimic la Revoluţie. Din acest punct de vedere, adeverinţele lui Dan Voinea au fost o mană cerească. La fel, şi din perspectiva subjugării revoluţionarilor faţă de asociaţii. Costin şi-a pus miile de membri din Asociaţia „Metrou” să semneze convenţii prin care aceştia se angajau să-i cedeze un procent din banii încasaţi retroactiv de la bugetul de stat, ajungând la încasări de ordinul milioanelor de euro!Întâmplător sau nu, între George Costin şi Doru Mărieş s-a legat, în jurul anului 2004, o prietenie strânsă, care mai durează şi în zilele noastre. Imediat după apariţia Legii 341, Mărieş a cerut redeschiderea Dosarelor Revoluţiei, Dan Voinea a dat curs cererii câteva luni mai târziu, deschizând mare sesiune a adeverinţelor, iar Costin a profitat cu vârf şi îndesat. Mărieş l-a susţinut cu vehemenţă pe Dan Voinea atunci când acesta a încercat să revină la şefia Parchetelor Militare, aşa cum l-a susţinut şi pe George Costin când acesta a preluat funcţia de secretar de stat al revoluţionarilor, în octombrie 2010.După numirea lui Costin la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor (SSPR), Doru Mărieş a făcut o conferinţă de presă la sediul Asociaţiei „21 Decembrie”, în care l-a ridicat în slăvi pe noul secretar de stat, deşi ştia foarte bine că acesta are o biografie mai mult decât pătată. „Pe probleme de documentaţie, de arhivă, de lege chiar, eu nu am întâlnit pe nimeni mai bine pregătit decât George Costin. Concluzia este că avem echipă, avem valoare”, declara Mărieş imediat după numirea lui Costin. Repere din biografia unui şef de asociaţie
Doru Mărieş, în „Europa“, revista securiştilor
Doru Mărieş este preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie”, poate cea mai cunoscută organizaţie de revoluţionari din ţară. Asta şi pentru că Mărieş s-a priceput să-şi facă imagine prin cele mai diverse metode: a scos pe piaţă diverse documente prezentate drept dezvăluiri senzaţionale, dintre care unele miroseau de la o poştă a falsuri grosolane; a făcut greva foamei pentru a obţine Dosarele Revoluţiei şi a le pune la dispoziţia opiniei publice, dar după un an a oprit accesul presei, spunând că „voi vreţi să vă faceţi articolele pe foamea mea”; şi-a adjudecat meritul redeschiderii dosarului în 2004, mutare care s-a dovedit, de fapt, o stratagemă pusă în slujba „fabricii” de certificate.Dincolo de imaginea pe care Doru Mărieş şi-a creat-o pe seama acestor fumigene, rămâne o biografie cel puţin interesantă. Cu toate că în 1989 era portar la o echipă de fotbal din ligile inferioare, Mărieş a participat la Revoluţia din Bucureşti, iar apoi a rămas în Capitală, s-a înscris în Alianţa Civică şi a participat la toate mişcările anti-FSN din prima parte a anului 1990. După alegerile din 20 mai, când Liga Studenţilor a închis celebrul balcon din Piaţa Universităţii şi s-a retras, Mărieş a refuzat să plece din piaţă, alături de câteva zeci de persoane, până în 13 iunie, când au fost „măturaţi” de autorităţi, oferindu-i şi un pretext lui Ion Iliescu să cheme „în ajutor” minerii.
Mărieş, mediatizat de revista Securităţii
Sunt voci care îl acuză pe Mărieş că a manipulat câţiva naivi să rămână în greva foamei, cu corturi puse în faţa Teatrului Naţional, tocmai pentru a compromite fenomenul Piaţa Universităţii şi, implicit, Opoziţia. „De ce să plecăm din Piaţă? Se terminase lupta? Războiul era pierdut doar pentru laşi”, spune Doru Mărieş, care admite că i-a alimentat pe cei care au rămas în piaţă cu cafea, ţigări şi mâncare.„Le-am cumpărat cu banii mei, am cheltuit în jur de 80.000 de lei pe care îi aveam pe un carnet de CEC”. Constantin Calancea, fost preşedinte al Asociaţiei „21 Decembrie”, susţine că în spatele acţiunilor lui Doru Mărieş s-au aflat anumite structuri: „Eu am un amic la SRI şi mă vedeam des cu el. Pentru că şi pe linia SRI a existat mereu un birou special de monitorizare a revoluţionarilor şi a asociaţiilor de revoluţionari. Şi băiatul ăsta de la SRI mi-a spus că Mărieş e din structurile lor”. Mărieş a avut o strânsă colaborare cu revista „Europa”, care la începutul anilor ’90 era portavocea fostei Securităţi. Revista „Europa” a publicat în 1991 un interviu-serial, în şapte părţi, cu Doru Mărieş. Acesta este prezentat drept primul „deţinut politic” din democraţia lui Iliescu. Mărieş susţinea punerea în libertate a lui Iulian Vlad, fostul şef al Securităţii, în al cărui birou spune că a stat în data de 22 decembrie 1989, după fuga lui Ceauşescu. Acolo, în acel birou, Mărieş i-a cerut lui Vlad să nu-l trădeze, moment în care acesta l-a mângâiat şi l-a liniştit. Iată cum era prezentat Mărieş în iunie 1991 de revista „Europa”: „Doru Mărieş nu strigă numai «Jos comunismul!», el strigă «Jos tot!», dar susţine că generalul IULIAN VLAD, fostul şef al Departamentului Securităţii Statului, să fie pus în libertate şi lăsat să spună adevărul NAŢIUNII, nu înlăturat fizic”. „Ce dacă am dat în revista «Europa»? Am dat pentru că alţii nu mă publicau şi voiam să mă descarc. Iar ăştia m-au acceptat, că dădeam un pic de culoare revistei”, se apără acum Mărieş.
“Ce dacă am dat în revista «Europa»? Am dat pentru că alţii nu mă publicau şi voiam să mă descarc. Iar ăştia m-au acceptat, că dădeam un pic de culoare revistei.”
Doru Mărieş preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie”

Normalitate……

Teodor Mărieş: „Merita să mor pentru «Dosarul Revoluţiei»“
13 decembrie 2009

Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie 1989“, vorbeşte într-un interviu pentru „Adevărul“ şi „Historia“ despre patimile prin care trec revoluţionarii cărora nu li se face dreptate. În numărul din decembrie al revistei „Historia“, generalul Dan Voinea şi revoluţionarul Doru Mărieş explică mecanismele prin care a fost tras pe linie moartă „Dosarul Revoluţiei“.
Teodor Mărieş a ieşit din greva foamei după 73 de zile, în care protestul său viza „Dosarul Revoluţiei”. Puloverul nu-l poartă în suflet. Poartă patru, unul peste altul, şi toate peste trupul slăbit, să ascundă, cumva, că a pierdut treizeci de kilograme între 4 august şi 16 octombrie 2009.
A rămas o mustaţă de om, dar nu contează. Pentru preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie 1989″, „Dosarul Revoluţiei” e ceva pentru care merită să şi mori.
Înainte, Doru Mărieş a fost portar de fotbal, s-a împrietenit cu Duckadam, a mâncat cârnaţi pe tren cu stelistul Lucian Bălan, făcea naveta şi „mica bişniţă”.
Şi îl ura pe Ceauşescu. Revoluţionarul nu se dă jos de pe baricadă nici acum, când pare că e linişte în Piaţă şi creşte iarba. De fapt, el de acolo n-a plecat, n-a plecat acasă. „Au murit 1.200 de oameni şi prea puţini au plătit. Cum e posibil?”.
În biroul Asociaţiei „21 Decembrie”, „Dosarul Revoluţiei” a ocupat toate dulapurile. Sunt peste 1.300 de volume. Doru Mărieş stă la un birou încadrat de steagul României (fără gaură), steagul UE şi steagul NATO. Pe uşă tronează o caricatură cu „emanaţii” pe care Asociaţia i-ar vrea judecaţi. Cu voia dumneavoastră, primul pe listă e Ion Iliescu.
Doru Mărieş fumează mult, ţigări lungi şi subţiri. În toată lupta asta a învăţat ce este răbdarea. Revista „Historia”, în numărul care apare mâine, vă spune întreaga poveste a unui eşec istoric: „Dosarul Revoluţiei”.
„Adevărul”: Sunteţi sănătos?
Doru Mărieş: Culmea, după mai bine de două luni în greva foamei, mi-au ieşit bine analizele. Eu nu sunt religios, habotnic, dar fără o forţă bună nu scăpam. E ceva acolo.
Cum a început toată nebunia asta cu „Dosarul”?
Păi, ei l-au închis prin 1995. Era o plângere a Asociaţiei „21 Decembrie” pentru victimele din Bucureşti, atât. În 2004, am reluat chestiunea, am depus alta. Mă gândeam ce nume erau pe plângerea aia! La prima întâlnire cu generalul Voinea i-am arătat. Mi-a zis atât: „Da, acum ne-aţi dat de lucru, domnule Mărieş!”. Mă uitam la faţa lui, n-avea nicio grimasă. Tot ce vedeţi în aceste dulapuri e munca acestui om şi a echipei lui. Eu doar după asta îl judec.
În 2004 urma să se prescrie Revoluţia!
Da, atunci, în decembrie 2004, eram disperaţi. Am văzut că nu fac ăştia nimic şi am zis că mă dezbrac de caracter, trec la presiuni de orice tip. Am venit cu staţie pe maşină, cu scandal, cu curent de la baterie. Au venit unii de la Iaşi să mă ajute cu staţia. Mă gândeam: „Domnule, ce oameni cumsecade!”.
Veniseră de fapt să ne saboteze. Urlam să iasă un procuror, oricare. „Ce o să faceţi, o să trageţi în noi, ca acum 15 ani?”. Aveam nevoie de oprirea prescrierii. I-au dat până la urmă mână liberă lui Voinea. A infirmat rezoluţia veche şi a dispus reluarea cercetărilor.
Tot au îngropat „Dosarul”!
Da, prin decizia Curţii Constituţionale, prin care se reglementa că trebuie separată partea civilă de partea militară. Acolo a fost comanda politică a lui Ion Iliescu, omul care i-a numit la Curtea Constituţională. El şi trupa lui de civili s-au simţit de atunci eliberaţi.
„S-a dispus ca secretarii de partid să rămână pe funcţii!”
„Adevărul”: Domnule Mărieş, a fost Revoluţie sau ce a fost?
Doru Mărieş: Noi susţinem că perioada 20-22 decembrie 1989 a fost Revoluţie, după care a fost o lovitură dată Revoluţiei, când şi-au creat unii, prin diversiune, aura de revoluţionari. Iliescu l-a sunat pe Stănculescu, s-au plăcut şi s-au luat. Erau „ecologişti”, se întâlneau prin boscheţi. Erau escroci de pe vremea lui Ceauşescu. Ştiţi care a fost lucrul cel mai criminal pe care l-au făcut?
Cel mai criminal document a fost produs de CFSN şi Ministerul Apărării în ziua de 25 decembrie, în jurul orei 21.00. Se dădea dispoziţie ca secretarii de partid să rămână pe funcţii. Atenţie: cotizaţiile de partid şi UTC se strâng şi se depun în aceleaşi conturi! Atunci au omorât moral Revoluţia!
Aţi făcut greva foamei pentru o Revoluţie omorâtă.
Nu ne dădeau o copie după „Dosarul Revoluţiei”, nu puteam trimite la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Lucruri inadmisibile! Am cerut să nu se distrugă şi „Dosarul Mineriadei”. Eu am făcut puşcărie după Mineriadă.
M-au ridicat că eram „golan”. Am făcut şi atunci greva foamei, am terminat-o la 3 august 1990. Acum am intrat pe 4 august. E ca şi cum aş fi continuat ce începusem atunci.
„Ce bună ar fi fost o bâtă!”Unde v-a prins Revoluţia?
În Bucureşti. La 21 decembrie aveam întâlnire cu un prieten, Doru Bejan, student, şi cu prietena lui, la ora 12.00, la Magazinul Victoria. Se spărsese mitingul lui Ceauşescu. I-am zis lui Doru acolo, în faţa magazinului: „A început! Hai să luăm lanţ şi bâte”. Am fost la un magazin de unelte agricole, dar închisese. Ce bună ar fi fost o bâtă! Doru a dus fata acasă, eu am luat-o spre Inter. Erau vreo 30 de oameni care strigau „Jos Ceauşescu!”, „Timişoara! Timişoara!”, mai multe. Am intrat şi eu.
Vă e frică de moarte?
Am văzut-o în greva asta de trei ori. M-am obişnuit. Colegii mei de la Asociaţie credeau că mă pierd, că mă duc. Lupta asta nu e doar a mea.
Merita să muriţi pentru „Dosar”?
Merita să mor pentru „Dosar”, dar mai mult merita să trăiesc. Încă mai cred în victoria finală. Altfel, aş înnebuni.
Aţi fost în CC.
Am fost. Eu am intrat pe geam în CC. Erau muniţie la discreţie şi lăzi cu arme, dispozitivul de apărare al CC-ului fusese abandonat. Am luat armă, între etajul cinci şi şase erau doi ofiţeri din gardă, cu pistol. I-am bătut cu încă doi băieţi. Am alergat să-l împuşc pe Ceauşescu, dar când am ajuns pe acoperiş decolase elicopterul. Dacă îl prindeam, îl omoram fără niciun fel de reţinere!
„Trăgeau la Revoluţie şi acum se ocupă de dosar!”
Cum e cu Baricada?
Eu am fost mai sus, la Sala Dalles. Acolo s-a tras în plin. S-au spart geamurile de la Dalles, am fugit în gang. Am vrut să ieşim toţi deodată. S-a făcut „dop” de oameni. Ştii cum e când se face „dop” de oameni? E atunci când întorci capul şi-ţi dai seama că dacă pici, mori.
Petre Roman ?
Mi se face rău. Când l-am auzit pe Iliescu că nu l-a cunoscut până în decembrie, mi s-a făcut rău. Cum nu l-a ştiut, că mergea la Walter (n.r.- tatăl lui Petre Roman) şi îi ducea cadouri „pentru ăla micu”. Nu se poate! Avea Dan Iosif o vorbă: „A fost Petre Roman la Inter, dar cu altă treabă”. S-au trezit toţi după ce a plecat dictatorul.
În concluzie?
În concluzie, ce pretenţii să ai, dacă Tiberiu Niţu, Adrian Nicolau şi Claudiu Culea, care trăgeau la Revoluţie în Bucureşti şi Timişoara, că erau militari atunci, au ajuns să investigheze dosarul în locul generalului Voinea? Trăgeau la Revoluţie şi acum se ocupă de dosar! Procurorul Marius Iacob o caută pe Elodia. Pe morţi nu-i mai caută nimeni. O ruşine naţională!
Citiţi în „Historia”, începând de mâine!
A fost Cuza dictator? Cuza a introdus reforme radicale dar, în acelaşi timp, a suprimat ziare, a arestat opozanţi şi a suspendat libertăţi democratice. Un istoric din Statele Unite şi trei din România vorbesc despre această domnie controversată.
Zoe Petre: Scurtă istorie a invectivei politice. Un articol despre campaniile politice murdare duse în Antichitate. Asemănările cu prezentul nu sunt întâmplătoare.
Cultul personalităţii, acum 70 de ani. La un an de la instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, oficiosul „România”, condus de scriitorul Cezar Petrescu, dedica şefului statului un număr festiv. Nu lipseau expresii, acum consacrate, precum „ilustru conducător” sau „salvator al naţiunii”.
Sergiu Nicolaescu: „În film, i-au ucis copilul lui Mihai Viteazul”. Cunoscutul regizor spune, într-un amplu interviu, povestea filmelor istorice pe care le-a realizat.
Frumoşii nebuni ai galeriilor de altădată. O fascinantă descindere în lumea suporterilor echipelor bucureştene interbelice Venus, Unirea Tricolor, Rapid.

Cine a salvat „Dosarul Revoluţiei“?
Revista Historia (14 Decembrie 2009)

Historia” vă arată, cronologic, cum şi de către cine a fost sabotat „Dosarul” care aşteaptă încă o soluţie după ce, în a doua jumătate a anului 2007, a fost declinat de la Secţia Parchetelor Militare către procurorii civili din cadrul Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Doru Mărieş, preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie”, vă duce în culisele luptei revoluţionarilor pentru dreptate. Procurorul Dan Voinea, „părintele Dosarului”, îşi justifică şi îşi apără munca. În paginile următoare vă veţi întâlni şi cu Ion Iliescu, ironic, venind la Parchet cu două cărţi despre Revoluţie şi o frază pregătită: „Ăsta e adevărul meu”. Sau hăituit de „derbedeii lui Mărieş” până când spune: „Mă aşteptam la elementare elemente de bun-simţ”.
Şi altceva: ştiaţi de ce se uita Ceauşescu la ceas în timpul „Procesului de la Târgovişte”, înainte de a fi executat? Dezvăluie Dan Voinea: „S-a speculat că aştepta cine ştie ce ajutor. De fapt, era speriat fiindcă se apropia ora la care trebuia să ia insulina. Era dependent. Nu înţelegea prea bine ce se întâmplă. Insulina care a rămas de la el i-am dat-o unui băiat diabetic din Unitatea Militară. I-am spus: «Zi bogdaproste, că asta nu mai are nevoie de ea»”.
1990-1996. Epoca Ion Iliescu (I) – ştergerea urmelor
În 1990, imediat după încetarea vacarmului revoluţionar şi închegarea noii puteri, o echipă de procurori, desemnaţi aproape aleatoriu, primeşte sarcina oficială să “descopere autorii crimelor din decembrie 1989”. Metoda aleasă, corectă din punct de vedere juridic, avea să fie însă doar o interfaţă pretenţioasă pentru o serie de decizii care aveau să îngroape, încă din faşă, dosarul “Revoluţiei”.
Concret, echipa de procurori desemnată a urmat în cercetare metoda identificării victimei pentru a porni în căutarea făptaşului. Problemele au apărut însă pe două paliere: cel al calităţii oamenilor aleşi să construiască dosarul şi al soluţiilor date de aceştia. “În prima fază a dosarului, toţi procurorii aleşi erau, de fapt, oameni ai fostului regim. Majoritatea chiar participaseră activ la reprimarea Revoluţiei, în decembrie 1989, şi fuseseră «recompensaţi» printr-o promovare într-un loc călduţ”, afirmă procurorul Dan Voinea.
Soluţiile necomunicate victimelor
Metoda de anchetă a acestora pare desprinsă dintr-un proiect absurd. Mai întâi s-au folosit de numărul infim (raportat la adevăratele urmări ale Revoluţiei) de victime care depuseseră plângeri. Apoi, au urmat o “metodă de manual”, ilogică în momentul aplicării la această situaţie: au mers după principiul “pentru fiecare victimă există un autor”. În plus, identificându-se conceptul de “autor” cu “cei care au tras în stradă”, singurele nume apărute în dosarul “Revoluţiei” erau cele ale unor soldaţi. Lipseau cei care dăduseră ordinele. Autorii morali ai crimelor Revoluţiei.
Lucrurile nu s-au oprit aici însă. Profitând de vidul juridic din anii ’90, perioadă în care justiţia încă funcţiona, în bună măsură, după Codul Penal al epocii comuniste, anchetatorii au folosit fiecare hibă pentru a deturna definitiv cauza. Acordând “circumstanţe atenuante” militarilor ce trăseseră în populaţie, aceştia au fost mutaţi din zona juridică a crimei, în cea, mult mai blândă, a vătămării corporale.
Nicio soluţie de începere a urmăririi penale nu a fost dată în perioada 1990-1996. În dosarul Revoluţiei există şi astăzi un teanc imens de hârtii, formate, în bună măsură, din declaraţii de câte două-trei pagini. Toate încep cu mărturia victimei şi se încheie cu “Decide neînceperea urmăririi penale”. Şi ca blocajul să fie definitiv, niciuna dintre aceste soluţii nu a fost comunicată victimei. Ceea ce, din punct de vedere juridic, este sinonim cu închiderea procesului prin blocarea oricărei căi de atac.
E cunoscut şi nu trebuie ignorat: între 1990 şi 1996, preşedintele României a fost Ion Iliescu.
1996-2000. Epoca Emil Constantinescu: toate pânzele sus
Aflarea vinovaţilor pentru măcelul din decembrie 1989 fusese poate cea mai importantă temă electorală a candidatului Emil Constantinescu, la alegerile prezidenţiale din 1996. Revoluţia fusese “reinventată” şi, după şase ani de tăcere absolută şi de soluţii juridice nule sau lipsite de importanţă, românii aşteptau cu înfrigurare reluarea cercetărilor şi identificarea celor care trăseseră în stradă.
Alegerea lui Emil Constantinescu în funcţia de preşedinte al României declanşa “dosariada Revoluţiei”. De data aceasta, cu mult mai mult entuziasm.
Prima decizie luată de noul preşedinte a fost înlocuirea fostului şef peste Parchetele Militare, Samoilă Joarză, cu anchetatorul Dan Voinea, cunoscut opiniei publice, la acel moment, mai ales din ipostaza procurorului care le prezentase învinuirile soţilor Ceauşescu în cadrul celebrului proces de la Târgovişte.
Voinea dă undă verde unei serii de cercetări de o amploare şi miză nemaiîntîlnită până la acel moment: cea împotriva generalilor Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac, acuzaţi pentru represiunea sângeroasă din decembrie 1989 de la Timişoara, sau cea privind autorii şi victimele Revoluţiei de la Cluj-Napoca.
În paralel însă, ancheta centrală, “dosarul Revoluţiei”, cum avea să fie numită în presă, stagna în continuare. “Înfrânt de sistem” avea să fie eticheta lipită de numele şi activitatea lui Emil Constantinescu în calitatea sa de preşedinte al României, între 1996 şi 2000. Sintagma are acoperire şi în acest caz.
Fostul preşedinte îşi începuse mandatul furtunos, cu o serie de schimbări în punctele-cheie de conducere ale sistemului, însă maşinăria era controlată încă de către persoane rămase din fostul regim. Un astfel de caz este cel al generalului Constantin Degeratu, numit chiar de către Constantinescu, în 1997, în funcţia de Şef al Marelui Stat Major al Armatei Române.
Manipularea militarilor
“Una dintre măsurile care au blocat definitiv ancheta în dosar, în perioada Constantinescu, a fost ordinul dat, explicit, de către generalul Degeratu, către toţi militarii statului român, de a nu se prezenta la audierile din dosarul “Revoluţiei”. Şi asta în condiţiile în care, să fim bine înţeleşi, potrivit probelor adunate până la acel moment, majoritatea celor vinovaţi de crime la Revoluţie, cu sau fără voia lor, erau chiar angajaţi ai Ministerului Apărării Naţionale”, explică procurorul Dan Voinea, fostul şef al Parchetului Militar.
Explicaţia stă, potrivit aceluiaşi Dan Voinea, în acţiunea de manipulare intensă căreia i-au fost supuşi militarii în decembrie 1989. “Erau ţinuţi în cazarme, fără informaţie, şi trimişi să păzească obiective despre care li se transmitea că sunt atacate de terorişti. Cuvântul acesta, «terorişti» nu avea niciun sens la acel moment. Militarii nu ştiau cine sunt aceştia sau de ce au loc atacurile. Aflau totul la faţa locului, iar confuzia a fost, în mare parte, cauza măcelului din acele zile”.
Niciun funcţionar al TVR nu este împuşcat
Exemplul perfect este celebrul caz al “Televiziunii Române atacată de terorişti”. “Niciun funcţionar, şi repet, niciun fucţionar al Televiziunii n-a fost omorât sau rănit în decembrie 1989. În schimb, au fost 89 de morţi şi 376 de răniţi, toţi provenind din rândurile populaţiei prezente în zonă. Armata ce fusese pusă să apere instituţia de atacurile teroriste împărţise situaţia în două coordonate: angajaţii şi restul lumii, în care se infiltraseră, după cum fuseseră informaţi, teroriştii”, spune Dan Voinea.
Alături de generalul Constantin Degeratu, alte persoane din eşaloanele secunde, relicve ale regimului comunist, au contribuit în mod decisiv la încetinirea anchetei în perioada 1996-2000. Unul dintre numele vehiculate este cel al procurorului Gheorghe Diaconescu, om de bază în sistem înainte de 1989, reprofilat adjunct al procurorului-general al României, după 1990. Devenit ulterior avocatul generalului Mihai Chiţac, acuzat de represiunea de la Timişoara, Diaconescu a fost unul dintre “creierele” operaţiunii “Trandafirul”, desfăşurate între 18 şi 20 decembrie 1989, în care au fost sustrase şi incinerate cele 43 de cadavre ale revoluţionarilor împuşcaţi la Timişoara.
2000-2004. Epoca Ion Iliescu (II) – intrarea în umbră
Odată cu reinvestirea în funcţia de preşedinte al României a lui Ion Iliescu, dosarul “Revoluţiei” intră într-o perioadă de moarte clinică. Pe parcursul celor patru ani ai mandatului prezidenţial, cercetările judiciare în cauză au fost mai întâi încetinite, iar apoi stopate cu desăvârşire. Privind retrospectiv, două sunt cauzele majore ale acestei intrări într-un con de umbră.
Mai întâi, deloc întâmplător, perioada 2000-2004 este cea în care au loc cele mai multe aplicări ale Legii 42/1990, un act normativ conceput în primele zile de după Revoluţie, pentru a răsplăti rănirea sau pierderile de vieţi umane care avuseseră loc în decembrie 1989. Concret, Legea 42 prevedea despăgubiri, terenuri, reduceri substanţiale de la plata impozitelor către statul român şi alte forme de recompensă pentru cei implicaţi în Revoluţia de la 1989. “Ar fi prea mult să spunem că Legea respectivă i-ar fi cumpărat pe revoluţionarii din 1989, dar, în mod cert, a redus substanţial plângerile depuse, dar şi o anume presiune pe care victimele o puseseră pe instituţiile statului până la acel moment”, consideră procurorul Dan Voinea.
O a doua cauză pentru încetineala anchetei din perioada 2000-2004 trebuie căutată în rândurile celor care conduceau instituţiile abilitate să desfăşoare cercetările în cauză. În cei patru ani ai mandatului prezidenţial “Ion Iliescu II”, la Parchetul General s-au perindat, în funcţia de procurori-generali ai României, două persoane controversate: Tănase Joiţa şi Ilie Botoş. Primul a devenit chiar “inamicul public nr. 1” al revoluţionarilor după ce, pe parcursul celor doi ani şi jumătate cât a deţinut mandatul de procuror-general, a semnat recursurile în anulare prin care generalii Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac erau puşi în libertate.
“Elicopterul probabil a fost lovit de un glonţ”
Cât despre Ilie Botoş, acesta fusese implicat direct, în anii 1990, în cercetarea evenimentelor din decembrie 1989. Antologic pentru activitatea desfăşurată de acesta în intervalul respectiv este un raport, încheiat la Sibiu, privind doborârea, în condiţii extrem de suspecte, a elicopterului care-i transporta pe generalii Constantin Nuţă şi Velicu Mihalea. Aceştia fuseseră anterior trimişi la Timişoara să reprime demonstraţiile de stradă. În raportul încheiat în 1992, Ilie Botoş avea să scrie că “elicopterul probabil a fost lovit de un glonţ”, formulă juridică ce, completată de încheierea actului respectiv fără vreun martor, era lovită de nulitatea absolută.
2004-2009. Epoca Traian Băsescu: oscilaţii
Efervescenţa creată în jurul noilor alegeri pentru funcţia de preşedinte al României avea să se transfere indirect şi în ancheta privind victimele şi vinovaţii Revoluţiei. În august 2004, Teodor Mărieş, conducătorul Asociaţiei “21 decembrie 1989”, îşi cheamă avocaţii şi le spune: “Haideţi, mă, să redeschidem dosarul”.
Graba şi neliniştea lui Mărieş erau cauzate de apropierea termenului la care toate faptele incriminate urmau să se prescrie. Avocaţii schimbă încadrarea juridică anterioară, mutând acuzaţiile în zona celor contra siguranţei statului şi, implicit, către un statut de imprescriptibilitate juridică.
“Ne-aţi dat de lucru, domnule Mărieş“
În 28 septembrie 2004, folosind un şiretlic demn mai degrabă de o afacere de cartier, Teodor Mărieş reuşeşte repunerea în funcţiune a anchetei privind evenimentele din timpul Revoluţiei. La acel moment, Mărieş, “frumos îmbrăcat”, potrivit propriei mărturii, se prezintă cu hârtia întocmită de avocaţii săi la Parchetul General şi cere ca aceasta să fie trecută ca o simplă completare la acuzaţiile formulate anterior. Funcţionarii din Parchet pun ştampilă şi dau număr de lucrare. Hârtia ajunge la Dan Voinea care, potrivit lui Teodor Mărieş, “citeşte atent, rând cu rând, fără a schiţa vreun gest şi spune la final: «Ne-aţi dat de lucru domnule Mărieş»“.
Noul dosar, în care apăreau nume grele, precum Ion Iliescu, Petre Roman sau Gelu Voican Voiculescu, îi este desemnat lui Dan Voinea de către procurorul-general, Ilie Botoş, sub pretextul că “oricum, tot tu ai făcut şi dosarul Mineriadei”.
Iliescu, acuzat de genocid
Dan Voinea începe o serie-maraton de audieri ale victimelor, ce se întindea şi până la 12 ore în continuu, zi de zi. Sunt audiate, în total, 7.000 de persoane, din Bucureşti şi restul ţării. În paralel, Voinea, însoţit de o echipă de procurori criminalişti, se deplasează în judeţele în care se înregistraseră cele mai multe victime în decembrie 1989. La audieri sunt chemate toate “personalităţile” momentului Revoluţiei, începând de la fostul preşedinte, Ion Iliescu, până la mari generali sau personaje cheie ale momentului.
Presa explodează în momentul în care acuzaţiile sunt făcute publice: un fost preşedinte de stat era acuzat de genocid, iar lista persoanelor pe umerii cărora fusese pus măcelul din 1989 era una impresionantă şi plină de nume sonore.
O decizie criminală
Momentul de blocaj vine însă în 2007. La acel moment, Curtea Constituţională decidea mutarea dosarului Revoluţiei de la Secţia Parchetelor Militare la o secţie civilă şi, deci, retragerea din anchetă a procurorului Dan Voinea. “Decizia a fost una criminală, pentru că vinovaţii Revoluţiei nu pot fi separaţi între civili şi militari. Atunci, au fost ordine date de civili şi executate de militari, iar victimele au fost din ambele categorii”, afirmă Teodor Mărieş, care pune decizia din 2007 pe seama unei “comenzi juridice a lui Iliescu”.
Ancheta intră în impas. Iar finalul vine un an mai târziu, când, pe o ordonanţă de neîncepere a urmării penale, semnată de procurorul-general Codruţa Kovesi, apărea sentinţa halucinantă: “La Revoluţie au murit doar 27 de oameni”.
O glumă (întrebare şi răspuns) circulă între oamenii din Justiţie: “De ce în funcţia de procuror-general sunt aleşi doar foşti baschetbalişti ? «Ăştia ştiu să arunce bine dosarele la coş»“.
Cauza trece dintr-o perioadă de acalmie în alta. Teodor Mărieş intră în greva foamei, fapt ce deblochează parţial ancheta şi îi aduce pe reprezentanţii revoluţionarilor faţă în faţă cu preşedintele Traian Băsescu. Procurorul Dan Voinea, pensionat între timp, este rugat să se întoarcă pe poziţii de procuror în cauză. Şi exact când totul părea să reintre pe făgaşul normal, cererea de reinvestire a lui Dan Voinea în funcţia de procuror militar este respinsă de Consiliul Superior al Magistraturii. Punct.
Privind retrospectiv la parcursul halucinanat al unui dosar ce ar fi trebuit să aducă o reparaţie istorică victimelor Revoluţiei din decembrie 1989, cele două personaje principale, procurorul Dan Voinea şi revoluţionarul Teodor Mărieş, afirmă cu aceeaşi doză de amărăciune: la aproape 20 de ani de la deschiderea anchetei, cei care se ocupă de destinul dosarului sunt tot oameni ai fostului regim comunist.
Un exemplu, pe post de epilog. “Cei care au tras la Revoluţie o duc bine mersi astăzi. Uitaţi-vă la generalul Mircea Teodor Mureşan. La Revoluţie a fost cel care a comandat tancurile ce au tras asupra Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti. Astăzi a ajuns comandant (rector) al Universităţii Naţionale de Apărare şi i-a predat doctorandei Elena Udrea”, încheie Dan Voinea.

Cititorii nostri sunt destepti